Scrisesem undeva că cine dracu’ să rezoneze cu un tren şi cineva îmi răspunsese că poate chiar nu cu trenul. Şi cum citeam eu comentariul cu pricina din autobuzul verde care urmase după metroul rosu ce urmase după trenul gri care tocmai ce, am văzut pe geam un copil mic cu nişte cearcăne mari şi mi-am spus că aş putea scrie despre asta, despre cearcăne.
Că cearcănele n-au vârstă, că nu există motiv de complexare din cauza lor, că până şi copii le au, la cea mai fragedă vârstă apar ele, cearcănele. Şi apoi am privit-o pe mama copilului să văd dacă ea are, cearcăne şi am constatat că nu, ea nu avea cearcăne. De unde am tras concluzia că şi m-am gândit că nu e tocmai o concluzie cu capul pe umeri căci cum naiba să, aşa ceva nu se poate, cine a mai pomenit copil cu cearcăne şi mama fără. Apoi l-am privit pe tată – da, era şi el pe acolo, uitasem să – şi am constatat că nici el nu avea. Cearcăne. El se juca cu jucăria copilului, un ursuleţ galben din pluş. Şi-am tot privit eu ursuleţul ăla si am ajuns la concluzia că ceva nu era în regulă cu familia aia, că nimic nu era aşa cum învăţasem eu că trebuie să fie. Şi mi-am spus că-i musai să scriu despre asta poate rezonează cineva cu nedumerirea mea şi-mi dă un răspuns pe cinste.
Sau poate că nu şi nu-i bai.
Abisuri 
Răspunde-i lui Claudia Anulează răspunsul