Un zâmbet în şoaptă


Am văzut dintr-un tren într-o gară două pietre gri pe un perete alb. Privindu-le în treacăt între un minut – poate mai puţin – şi câţiva călători grăbiţi am zâmbit fără să zâmbesc.

„Un zâmbet în şoaptă.”

„Oamenii au apucături bizare” citeam parcă pe faţa lungă a tipei din faţă şi continuam să zâmbesc între două apucături şi-un tunel.

După tunel, cum priveam pe peron pe stânga, un cerşetor dădea să urce şi reuşea. Avea o sacoşă mare şi veche şi un miros de-ţi muta locul. Am intersectat fără să vreau privirea tipei din faţă, ne-am zâmbit că nişte vechi cunoştiinte şi ne-am mutat la capătul opus. Cerşetorul a făcut ca şi când nu, şi-a aranjat sacoşa pe scaun şi cam atât. Mi-a fost milă de el, am dat vina pe peron şi mi-am adus aminte de pietrele gri pe peretele alb. Îmi coloraseră ziua.

2 thoughts on “Un zâmbet în şoaptă

    1. Am fost mirată când am aflat că albul e compus dintr-o multitudine de culori.Cu această definiţie e zăpezii am rămas. De unde şi treaba cu culorile. Gri-alb-puternic olfactiv, cotidianul colorează cum poate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s