Viaţa într-un cerc


Ieri C. mi-a explicat cum stă treaba cu dorinţa. Stăteam în biroul acela gol şi rece şi ascultam incredulă. “Rutina uzează” îmi spunea C., “uzează atât de tare, încât nici nu-ţi dai seama că eşti pe sfârşite. Intri într-un cerc şi nu mai ieşi. Te crezi la adăpost acolo, în cerc. Ai raza ta, diametrul tău constant, propriile tale unghiuri de a vedea şi a măsura lumea. Funcţionezi că un robot în cercul tău şi eşti mulţumit. Ţi-ai atins scopul. Nu mai ai griji, nu mai ai probleme, totul este prealabil trasat. Problema cu rutina este că toate liniile, toate razele, toate unghiurile acelea stabile se uzează. Te uzează. Tu nu-ţi dai seama că se uzează, eşti prea prins în cerc. Şi deodată apare “stimulul”, evenimentul acela minor care dereglează cercul schimbându-i raza. Detaliul acela nesemnificativ care îţi spune că eşti pe terminate. Că scopul, odată atins, trebuie schimbat. Că durata de viaţă a scopului nu poate fi nelimitată”.

“Evenimentul acela minor” îl trezise pe C. la viaţă într-o marţi. Viaţa lui ordonată cu ore fixe de trezire, ore fixe de plecare, “ore fixe de” era prea ordonată. Prea predictibilă. Îi lipsea sarea şi piperul. Dorinţa. Extazul. Posibilitatea.

C. se trezise din cerc într-o marţi pe la cinci, se frecase la ochi şi se constatase robot. Fraze predefinite, întrebări predefinite, răspunsuri predefinite. Soţia era, dar parcă nu era. Avea şi ea cercul ei. Priorităţi complet diferite, diametre opuse.

C. încercase “sarea şi piperul” şi “intrase în rând cu lumea”. Eu îl întrebasem de definiţia lumii şi C. o descrisese drept o lume virtuală în care totul este posibil. Un fel de “pas în doi” imaginat. Imaginaţia n-are limite şi nici nu poate fi trasă la răspundere. C. îmi povestise apoi de puterea imaginaţiei, infinitul acela de posibilităţi imposibil de verificat. De libertatea aceea ne-străpunsă de limite, de reguli, de convenţii. “Tu decizi când şi cum. Alegi în funcţie de afinităţi, stabiliţi regulile şi-i daţi bătaie. Costuri minime, satisfacţie maximă”.

Îl priveam pe C. şi încercam să-mi construiesc propria nebunie, imaginându-mi. E uşor să-ţi imaginezi. Când eram mică, îmi imaginam lumea în fel şi chip şi apoi o trăiam, lumea aceea minunată, până când ceva se deregla şi mi se termina deodată toată imaginaţia. Atunci dădeam cu capul de ce găseam, juram să nu mai fac şi apoi o luam de la capăt. Era aşa de uşor să-mi imaginez, atât de simplu să evadez din real. Realul era casa aceea, oraşul acela, ţara aceea cu pereţii bătuţi în cuie. Datorită ei,  imaginaţiei, reuşeam să sar pereţii. Să trec dincolo de interzis. Dincolo de reguli şi vămi.

Îl priveam pe C. şi-mi spuneam că exerciţiul copilăriei îşi are rostul lui. Un fel de antrenament al creierului pentru zile negre. Pentru cercuri şi raze şi diametre constante.

Există în fiecare dintre noi acel “plus” sau acel “minus” care ne face diferit de alţii. Acel impuls de a nu face la fel ca ceilalţi. Acea durere de a trece peste imposibil. Acea atracţie către interzis. Există în fiecare dintre noi acea doză de nebunie care sărează, piperează, acea scânteie care dereglează. Unii îşi găsesc scânteia fără să o caute. Alţii nu.

Articolul integral aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s