O margine de culoar


A dark moody shot of a train station

@ Marina Vitale

De-ar fi fost să se ia după semne ar fi ales pătura verde. N-a putut însă să se ia după semne. Înghițise la repezeală un paracetamol și- și dizolvase starea într-un pahar de coniac pe care îl dăduse pe gât fără să-l simtă. De jur împrejur lumea părea să se clatine ciudat. Odata cu lumea se clătina si ea. Închisese ochii și așteptase să treacă, dârdâind. Nu trecuse.

A trebuit să iasă și ieșise.

Peronul era plin ochi , oameni grăbiți foloseau batiste albe de hârtie. Unii tușeau sec, alții tușeau gras. Se lăsase împinsă de mulțime și – și  găsise un sprijin într-o margine de culoar. Lumea continua să se clatine ciudat. La un moment dat cineva își scosese acordeonul și începuse să cânte. Îsi impusese să se facă că plouă dar sunetul, fix lângă urechea ei stângă, o gâdila mult prea tare. Îsi spusesecă-n maxim două stații trece și se adaptase la situație. În două stații acordeonistul  coborâse și liniștea i se păruse deodată goală. Începuse să  regrete acordeonul.

La urmatoarea oprire coborâse, suflând puternic într-o batistă de hârtie albă, puțin șifonată, tușind sec. Peronul era plin și panourile nu anunțau nimic bun. Se așezase cuminte lângă un zid și închisese ochii bălăngănindu-se discret odată cu lumea. Primul tren îl lăsase să treacă, plin ochi. Incompatibilitatea următorului o lăsase acolo unde oa găsit, între un coș de gunoi și un aparat automat gri băuturi portocalii.

În al treilea tren se urcase împinsă de la spate. Înaintase silita pe un culoar îngust însetat de batiste albe de hârtie purtate în buzunare groase de oameni triști cu ochii aproape închiși. Închisese la rândul ei ochii și începuse din nou să numere stațiile. Piciorul stâng si-l simțite deodată lipit de linoleum-ul albastru si, speriată,  deschisese ochiul stâng și privise în jos la restul gumă de mestecat lățit  cât îi era diametrul de mare. Își trăsese piciorul puțin spre dreapta și revenise în lumea ei. Lumea ei se clătina în continuare. Încercase să asculte ce mai zvonea lumea. Lumea nu mai zvonea nimic. Deodată un om în floarea vârstei își scosese chitara și  începuse să cânte. Duios și cu accent fix lângă ea.

Sprijinită de mânerul rece al scaunului de plastic îsi spusese că-n două-trei stații va trece. Zumzetul. Cântecul. Omul. Accentul va fi singurul care va rămâne. Accentul nu trece niciodată. Există lucruri care rămân . Semne care leagă. Indicii care orientează. Învățase să ghicească accentele după ureche. Rar se înșela. Accentul acordeonului îi aducea aminte de locul unde se născuse. Locul unde simțise pentru prima dată pământul sub unghii. Locul ei. Închisese ochii si continuase să se clatine odată cu lumea ei. La prima, o tânără cu căști în urechi se ridicase împingând-o. Îi luase locul și ascultase vreo șase cântece duioase cántate cu accent. Era ciudat dar era ciudat de bine. Coborâse împinsă de la spate. Când se închiseseră ușile, omul cu chitara trecuse la al șaptelea cântec. Duios si cu accent. În gara mare anunțuri în buclă indicau o grevă subită datorată unei agresiuni. Nu mai era rost de nici un tren…

Extras din romanul-încă fără nume-care va apărea în curând

Reclame

2 gânduri despre &8222;O margine de culoar&8221;

  1. Frumoase accente sonore ! Îmi place accentul celui de-al saptelea cântec al omului cu chitara !
    Seara superba, draga A !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.