Doar știi… Sunt așa cum sunt și nimic nu ma mai schimbă. Nici măcar începuturile și, cu atât mai puțin, tu. Sunt linie și punct și virgulă agățata de viață. Sunt urmă și trăire, poem și amintire.
Sunt strofă în vers alb și am apucături ciudate. Sunt uneori fantasma, alteori vis și, în mod sigur, sunt realitate. Știi? Sunt convinsa până peste poate ca realitatea te doboară. Ești bine, ești atât de bine încât ești gata sa re inventezi definiția visului. Și eu? Trăiesc paralel cu toate posibilitățile și, în general ți se rupe perpendicular pe mine. Accept și continui sa fiu. Eu, nebuna, care colorează nopțile în vers alb. Uneori uit ca infinitul tău e mărginit de un prezent care – ti acoperă limitele și insist până la capătul meu. Mă termini brusc și adormi pe o parte. E brusc să-mi las nebunia deoparte și nu ma pot convinge ca raționalul tău impune. Sunt doar eu, cea fără de sfârșit și fără margini. Nu exista compromis la mine. Sunt pantă și curg numărând secundele. Uneori uit cifrele și dau timpul înapoi. Și redevin asa cum sunt și nimic nu ma mai schimbă.
Roman
Abisuri 
Eu UNA „stiu”…”Niciodata sa nu spui, niciodata”.
Oare?
„Oare” este un cuvânt al incertitudinii, relativ, efemer, iar eu ma încred si ma bazez doar pe certitudinea Cuvântul Adevarului, Absolut, Atemporal al Tatalui nostru ceresc, care este începutul si sfârsitul creatiei, întregului univers perceptibil de catre cele cinci simturi primare mostenite genetic, înca de la primul om rational-sentimental (homo sapiens) denumiti „Adam&Eva”. 🙂