Eu ma ocupam de flori, el se ocupa cu găurile. Împreună formam un cuplu ciudat dar stabil. Uneori metaforele mele îl destabilizau dar senzația nu dura mult și nu lăsa urme. Ne înțelegeam din priviri și construiam din fapte. Pe vremea aceea, cel mai mult îmi plăcea să gust sarcasmul serialelor americane. „Sub Pământ SRL” ma făcea să mă simt vie. In comparație cu alții, mai aveam o șansă.
De jur- împrejur oamenii o luaseră razna. Unii inventau viața prin ochii cormoranilor scufundati în piscine închipuire, alții o trăiau, pur și simplu. Îmi venea să râd dar nu reușeam. Mă durea prea tare prostia. Prezervativele pentru prostie au fost o invenție de moment. Nimeni nu se gândise la asta înainte. Dragostea era un sentiment interior, prostia dădea pe dinafară. Trebuia să fac ceva, așa că le-am inventat intr- o seară în care ardem gazul degeaba pe multi bani. Engie inventase anul acela gazul căptușit cu mult aer și noi, căptușitii, plăteam aerul. Ca toți ceilalți, ce puteam să fac? Să -mi pun sistemul în cap? Plăteam mia și priveam culoarea ciudata a gazului căptușit cu aer. Minciuna avea picioare scurte și culoarea, un portocaliu impertinent, o dădea de gol. Niciodată nu plătisem 1000 de lei în noiembrie dar, într-o țară în care cormoranii deveniseră subiect de interes național, totul era cu putință. Inclusiv culoarea. Mămăliga fierbea in 4 ore și ceaiul, făcut la foc Engie, te ținea treaz o săptămână. Ne bucuram de fiecare flacăra și devenea zombie fără sa realizam. Mâncăm concentrat, beam concentrat, trăiam răsfirat. Preluasem președinția Consiliului EU și muream de râs. Râsul ne salva în fața plânsului. De vină era sistemul. Noi doar râdeam la poante. Erau multe pante pe vremea aceea și mulți deveniseră celebrii pe seama lor. Trăisem multă vreme stigmatizati de câte și mai câte, realitatea dovedise că se putea mult mai rău. Ne făceam de râs în fața Europei și nu mai puteam da vina pe clișee. Clișeelor le trebuia timp să existe, prostiei nu. Și astfel a apărut comerțul cu prezervative. Desigur, nimeni nu recunoștea. Se vindeau la negru și se dădeau pe sub mână. Oamenii le făceau cadou și excelau în surprize. Era o epocă minunată în care toată lumea părea fericită. Mai puțin eu. Eu nu credeam în prezervative.
Abisuri 
Nici eu nu am crezut, nu cred si nu voi crede niciodata în ele… în „prezervative” ! Sunt atât de relative, efemere, aparente, subiective, nesigure, incerte si imprevizibile si totusi sunt utilizate abuziv, la scara planetara ! 🙂 )))
Am fost tentat sa scriu un comentariu sarcastic.
Apoi.
Apoi mi-am amintit ca pe 22 decembrie, anul trecut, in strada am fost sub 1000 de persoane.
99% din romani se plang de modul in care merg lucrurile.
Dar atitudine iau doar 1000 de insi.
Si atunci…?
Așa e. Suntem o mână care ne manifestam. Și mulți care cred dar așteaptă să se petreacă
Mai există o șansă? Una mică?
Ah, România… Un etern contrast, o țară a extremelor și extremismului… Mai există speranță pentru noi?
Da, da! Exista!
Nici nu stiu ce sa iti spun. Pur si simplu, nu exista cuvinte de zis cand vine vorba despre situatia noastra, a tarii. Dar, apropo la ce ai zis tu, si mie imi venea si sa rad, dar si sa plang, atunci cand Romania a preluat Presedintia UE.
Eu cred că nu ne reprezinta. De aceea privesc situația cu sarcasm
Am ajuns in situatia in care nimic nu ma mai mira, in tara noastra… Nu stiu daca mai avem sperante de schimbare.
Eu mor de râs. Haz de necaz și, înapoi în bula mea!
[…] să răzbească. A răzbit așa, de unul singur până s-a plictisit să tot răzbească și s-a hotărât să se îndrăgostească. Și uite așa, zis și făcut, a luat Stere într-o joi metroul spre Pipera – că așa auzise […]