Abisuri

@ Ashley Bean

Citesc, dar râd amar și nori grei se descărcă gri într-un mix ciudat de viață amestecată cu iluzii. În definitiv, suntem ceea ce ne imaginăm și, ca să evadăm, ne imaginăm multe. Uităm de granițe, uităm de logică, uităm de toate. Inventăm situații lamentabile și apoi ne plângem de milă. Craii de pe Facebook ne devin bucățele de realitate și realitatea aceasta amestecată ne ucide cu zile. Totul acesta fabricat de minți în căutarea fericirii absolute începe să pută. Și pute și tot pute până la un punct în care diferența dintre ce este și ce ar fi putut să fie devine parte dintr-un cotidian tumultuos. Dispar granițele dintre lumi și virtualul devine prelungire. Citesc despre prelungiri diverse și variate. Oameni, odată reali, au devenit proiecții și fantasmele au pus stăpânire peste capacitatea lor de a discerne linia aceea fină călcată în picioare.

Bătătoresc apăsat și strigă „răzbunare”. Realul dezamăgește monoton de des și totul pare posibil dincolo de graniță. Dincolo de graniță sunt însă ei, voi, în prelungirea lor. Nu există crai perfect și nici situație perfect reproductibila într-o lume reală. Creierul creează și imaginează lumi și sentimentele apar din inerție. Poate fi leac, dar nu poate fi viață. Imaginarul crează monștri în prelungirea a ceea ce ar trebui să fie și, în realitate, nu este.

Nu, nu sunteți nimfomane, sunteți doar reale. Nu mai căutați acolo unde nu aveți nimic de găsit. Nu încercați să reproduceți imposibilul în prelungirea voastră. Veți fi crunt dezamăgite și frustrarea va crea din voi monștri. Nu va lăsați amăgite de capacitatea creierului de a inventa personaje și situații perfect compatibile cu voi! Ceea ce credeți că sunt alții este doar o proiecție a voastră! Vă simt frustrarea și mă doare odată cu voi. Părăsiți himera și redeveniți voi, perfect imperfectele. Veți avea măcar șansa de a fi cu adevărat.

Articolul integral aici

Text inspirat de această poveste