Abisuri

(continuarea de aici )

Prima mea dragoste mare, enormă, imposibil de redat complet în cuvinte dar complet inocentă, a izbucnit pe un peron aproape pustiu, într-o iarnă lungă și rece. Erau restricții la gaz pe vremea aceea “începând cu orele de și depășind mereu miezul noptii” și ne încălzeam cu ideea că totul se va termina odată și odată, atunci când ne vom aștepta mai puțin.

Erau, pe atunci, mulți care adoptau o filozofie de viață mult mai optimistă prin care răzbătea resemnarea în fața sorții. „În definitiv” – spunea teoría optimistă – „fiecăruia îi era dat să ducă atât cât putea duce„. Eu încă mai puteam duce. Eram încă tânără și încă puteam să aștept.