E atât de adânc să tac, e ca și cum aș sinucide vise …
Azi tac până la limita de sus a infinitului dintre mine și mulțimea nespuselor. Nespun tăcând primăveri mincinoase și, din când în când, râd în hohote tăcute, toamna. Sunt un anotimp cu multiple fațete și nu știu până unde mă voi duce și până când. Mă împiedic de fiecare strop, apun zile în gări pustii și gânduri roase își schimbă mereu direcția. În directii aleatoare timpul îl măsor în silabele și distanțele în sentimente.
Azi sunt un sentiment gol înecat în fum.
Abisuri 
Răspunde-i lui abisurile Anulează răspunsul