Se face că stăteai cățărat într-un copac și priveai lumea. Lumea se făcea că plouă, ignorându-te și își vedea liniștită de ale ei. Copacul vâjâia în bătaia vântului, și, de jur împrejur, era o senzație ciudată. Te roteai odată cu vântul, amețeai și închideai ochii ca să treacă. Nu trecea cu una cu două senzatia.
Deschideai ochii, adulmecai și lumea ți se părea și mai haotică. Oameni îmbrăcați în vișiniu își dădeau coate iar, în rest, echilibrul menținea armonia și armonia, tangibilă, învârtea lumea. Tu continuai să privești haosul într-un fel de alt echilibru, la fel de precar. Între două rafale te roteai până când simțeai că nu mai suflă vântul și atunci te agățai strâns de o frunză galbenă.
Dar frunza ceda repede și cădeați brusc, amândoi. Hodoronc tronc adulmecai pământul umed, perele îți masau tâmplele, de jur împrejur frunzele cădeau fără explicație. Între două frunze căutai cerul dar nu-l găseai. Priveai doar norii și-ți spuneai că, văzută de jos lumea pare de-a dreptul inaccesibilă.
Textul complet aici
Abisuri 
Starile de imponderabilitate, relativitate, incertitudinile, grijile si îngrijorarile „caderilor în abis”, apar si la cei de „sus” si la cei de „jos”, atunci când nu traiesc, în ascultare de Iisus Hristos ! 😉
O saptamâna linistita, cu pace si bucurie în Suflet, draga Daniela !