Prima dată când o văzusem, hotărâsem să-i spun Oana. Bătea spre cinzeci de ani, era tunsă scurt, avea părul șaten, doar câteva fire albe pe la tâmplă și purta la gât un colier din ochi de tigru.
Mă oprisem lângă ea și o întrebasem dacă totul era în regulă. Nu părea să fie. Alunecase din greșeală pe o fâșie de gheață ascunsă sub un strat fin de zăpadă și căzuse. Atinsese colierul de la gât și așteptase câteva secunde cu ochii închiși.
Pietrele, de un maro-auriu, galben-auriu, cu dungi sidefate și sclipiri, păreau să aibă o putere ascunsă asupra femeii. Nu se lovise tare, se sprijinise în coate când căzuse. Când mă auzise, tresărise. Peronul era pustiu și trenul avea o întârziere anunțată de treizeci de minute. Din punctul ei de vedere, eu apărusem de nicăieri. În realitate, eu eram acolo de cinci minute și rezemam un stâlp. Nu avea cum să mă vadă, era prea scufundată într-ale ei. O remarcasem de la început : ca să nu înghețe de tot, își freca, din când în când, genunchii cu palmele și, când credea că nu o vede nimeni, atingea colierul de la gât și apoi încerca o mini genoflexiune ciudată care, de la distanța de la care o priveam, părea o scălămbăială caraghioasă. Colierul părea să fie un secret bine ascuns între ea și lumea exterioară. Atingerea pietrelor în dădea forța necesară. Până să cadă, aș fi zis că e o adolescentă fugită de acasă. Când o privisem de aproape realizasem însă că mă înșelasem. Oana era mult mai bătrână. Avea un fular lung, maro, aruncat în jurul gâtului și umblă cu geaca gri descheiată. Nu purta căciulă și nici mănuși și era încălțată în niște botine cu talpă groasă, militărești.
Se ridicase, se scuturase de zăpadă, apoi își frecase din nou mâinile de genunchi. Poate o dureau. Poate că nu vroia să se știe că a căzut. Sau poate o făcuse din obișnuință, să nu înghețe. O întrebasem dacă era bine și ea răspunsese că da, era bine. Apoi atinsese din nou colierul din jurul gâtului. Pietrele îi dădeau forța necesară și o apărau de rele. Așa îmi spusese. Nu înțelesesem ce dorea să spună. Nu mai întâlnisem, până atunci, pe nimeni atât de atașat de niște pietre.
Abisuri 