Ca să ajungi la unchiu’ Nicu, trebuia să cobori un deal, să împingi o poartă din fier ruginit, să apeși o clanta neagră, mare și grea, și apoi să urci vreo douăzeci de trepte înalte. Scara îngustă se întorcea la nouăzeci de grade fix cu cinci trepte înaintea ușii de lemn.
Apoi, când ajungeai în fața ușii și-ți spuneai că, în sfârșit ai ajuns la unchiu’ Nicu, apăsai pe sonerie, butonul acela negru din mijlocul cercului de plastic alb, ascuns în cantul ușii și așteptai. Niciodată nu erai sigur „dacă a sunat sau nu” așa că mai apăsai pe butonul negru o dată și încă o dată până când lumina chioara care răzbatea din tavanul înalt se stingea și nici atunci unchiu’ Nicu nu răspundea. Uneori ieșea vecinul de la subsol să vadă cine trosneste podeaua așa apăsat și atunci se aprindea deodată lumina și scara incolacita își recapăta treptele înalte.
Te scuzai, îl cautai pe unchiu’ Nicu, oare nu știa el, vecinul de la subsol, unde este unchiu ‘ Nicu? Vecinul nu știa, îl văzuse parcă de dimineață, sau poate o fi fost ieri? Nu-și mai aducea aminte, parcă fusese totuși de dimineață, scârțâisera treptele, atunci și îi recunoscuse parcă vocea lui unchiu’ Nicu, iar se certase cu tanti Mia și plecase bombanind, era cam nervos unchiu ‘ Nicu în ultima vreme, asa îți spunea vecinul și apoi închidea ușa cu zgomot, cât să acopere scârțâitul treptelor sub pașii tăi. Lumina tăcea iară, nici nu ajungeai la capătul treptelor că te îmbrăca bezna și doar atunci deschidea și unchiu ‘ Nicu să întrebe cine este. Dar nu mai era nimeni, nici tu, nici el, tu urcai deja dealul, el zăcea cu capul pe masă, cu o vânătaie mare, fix pe mijlocul frunții.
Vecinului de la subsol îi plăcea să asculte muzica dată la maximum, probabil de aceea nu auzise bubuitura.
Abisuri 