Cimitirul

Din greșeală, pusese ceasul să sune la ora opt. Apoi adormise, îmbrăcat.

Era atât de obosit încât nu-i mai venise nici să se spele pe dinți, nici să se dezbrace și să facă dus și nici să închidă fereastra. Pe scurt, nu-i mai venise să facă nimic din toate acele lucruri obișnuite pe care toți oamenii obișnuiți le fac din obișnuință în fiecare seară, înainte de culcare. Adormise înainte să stingă televizorul drept pentru care se visase călare pe un cal alb, pe un zgomot de fond cu mulți bași.

A doua zi de dimineață, ceasul sunase la ora opt fix iar el se trezise buimac, cu o durere cruntă de cap, ca și cum ar fi căzut de pe cal, așa o interpretase el în primul moment dar apoi visul începuse, încet, încet, să se estompeze până când nu mai rămăsese din el decât senzația că a fost ceva despre un cal alb și o durere înfiorătoare de cap.

Timp de câteva secunde încercase să găsească o semnificație dar nu o găsise și o lăsase baltă. Nu era specialist în vise și nici nu avea timp pentru prostii din astea, povești de adormit copiii.

Ar fi vrut să poată nota undeva povestea cu calul și senzația de după, dar nu găsise nici un pix în toată casa și oricum, la opt și zece, nu mai era deloc sigur dacă în vis era vorba despre un cal alb.

Pentru că era déjà târziu, nu-și mai aruncase cu apă pe față ca să se trezească, nu se mai spălase nici pe dinți, nu-și mai călcase nici o cămașă, nu-și mai făcuse nici măcar cafeaua fără zahăr fără de care nu-și putea începe niciodată ziua. Se multumise, pur și simplu, să accepte faptul că va trebui să mai poarte încă o zi tricoul galben de bumbac, blugii rupți și șosetele albastre, tocite la călcâie, dacă dorea să nu piardă trenul. Se rugase în gând să-l mai țină șosetele o zi, își trăsese în picioare ghetele maro și geaca de piele peste tricou și apoi trântise ușa.

Odata ajuns in holul de la etajul opt, decisese să nu cheme liftul și o luase pe scări fără să aprindă lumina.

Nu se oprise nici în stația din fața blocului ca să aștepte autobuzul spre gară, “nu avea rost să riște” își spusese și nu se oprise nici măcar să-și lege șireturile la adidașii de piele, ci o luase la fugă pe aleea de lângă bloc până ce ajunsese în bulevardul care ducea la gară. La ora aceea nu era țipenie de om, nici măcar taxiuri nu circulau la ora aceea, ceea ce, își spusese el, era ciudat dar nu considerase util să insiste și se îndreptase în fugă spre gară. Ceasul gării nu funcționa. Arată cu cel puțin trei ore în urmă, putea fi vorba chiar de zile, luni sau chiar de ani în urmă, căci, dacă se gândea bine, nu-și amintea să fi văzut vreodată ceasul gării funcționând.

Nu erau cozi la casele de bilete și nici un tren nu era anunțat cu întârziere. Când ceruse un bilet până la destinație, femeia de la ghișeu îi spusese că nu mai erau locuri la clasa a doua și îl întrebase dacă nu dorește un loc la clasa întâi.

Nu dorea un loc la clasa întâi dar nu avea ce face.

Trenul nu era încă tras la peron și, pentru că nici măcar nu îi era foame, nu prea știuse cum să-și umple timpul. Până la urmă nu și-l umpluse nicicum. Stătuse doar cu privirea pierdută în zare și încercase să-și dea seama când dispăruse durerea de cap. Nu realizase că nu-l mai durea capul decât în momentul în care își pusese ochelarii pe nas și se concentrase pe titlul pompos al unui tabloid la modă. Cu toate că era scris mic, nu văzuse mici puncte negre și nici nu existase ceața aceea albă care exista de obicei când se concentra. Nu era nimic senzational și demn de interes in afara titlului pompos așa încât nu-și cumpărase ziarul. Nu făcuse nimic și, până la urmă, chit că nu suporta tunelele, o luase agale prin tunelul ingust spre peron. In tunel nu funcționa nici un neon și treptele care urcau dinspre tunel înspre peron nu erau refăcute.

Peronul nu era aglomerat și chioșcul roșu de la care și-ar fi putut cumpăra o cafea nu era încă deschis. Pentru că nu există nici o banca pe peron, nu se așezase. Neavând ce face, ajunsese până la capătul peronului. Dincolo de peron nu era decât un câmp plin de buruieni și, în mijlocul câmpului, un panou pe care cineva scrisese, cândva “ aici va fi fost odată un cimitir”.

Mai departe nu-și mai amintea nimic