Țineam floarea cu ambele mâini. Ce naiba să faci într-o zi geroasă de iarnă decât să ții o floare roșie cu ambele mâini, sperând să nu devină doar o tijă-sloi cu niște petale veștejite la un capăt?
Îmi simțeam degetele una cu țesătură de lână a mănușilor și priveam cerul gri hipnotizată parcă de fulgii albi, nici prea mari, nici prea mici, nici foarte deși și totuși îndeajuns de mulți încât să se depună peste orașul dintre munți, pe toate străzile lui înghesuite și întortocheate, într-un strat alb de zăpadă din ce în ce mai gros și mai dens din cauza căruia mâine se vor închide cu siguranță toate școlile și toate străzile acelea mici și întortocheate își vor pierde casele colorate în spatele nămeților.
Priveam cerul cu ochii închiși și floarea devenea din ce în ce mai rece, roșul petalelor se amesteca cu albul topit al fulgilor și aproape că nu-mi mai simțeam degetele când m-am auzit strigată, cineva de pe trotuarul din față îmi cunoștea numele și mă recunoscuse sau poate doar se înșela dar asta nu aveam cum să știu atâta vreme cât refuzam să-i răspund si continuam să-mi țin ochii lipiți de cer și degetele lipite de floare.
Mă bucuram în sinea mea că mai există oameni care să mă confunde cu altcineva sau poate chiar să mă recunoască dar asta recunoșteam până și eu că era foarte greu de imaginat și, într-un gest de egoism pe care îl repetam des în ultima vreme, ca să-mi mentin starea de bucurie cât mai mult, ca să mă mint în continuare, preț de câteva minute in plus, am refuzat să răspund omului de pe trotuarul din față continuând să privesc cerul si să strâng floarea între degete până când a fost prea târziu.
La un moment dat, floarea, mănușile , fulgii și omul de pe trotuarul din față au dispărut toate sub un scrasnet de roți, un fum dens și un miros de cauciuc ars, amestecate cu înjurăturile imposibil de reprodus ale unui șofer mustăcios de vreo cincizeci de ani pe care-l vedeam atunci pentru prima și ultima oară în viață
Abisuri 