Mâncam pietricelele cu o lingură de lemn pe care o furam din bucătărie când bunica era ieșită în poartă să vorbească una alta cu vecina din deal. Înainte să le mănânc, adăugam puțină iarbă, câteva frunze de păpădie și o cochilie veche de melc pe care o luam din curtea din spatele casei, vara, când soarele dogorea mai tare. Uneori nu găseam melci și atunci adăugam un pumn de furnici pe care le presăram uniform.
Într-o zi au asfaltat strada și s-au terminat pietrele. De atunci mi-e frică de melci.
Lasă un răspuns