La cămin


Ultima picătură de transpirație căzuse pe cimentul necizelat cu un zgomot mic, abia perceptibil care m-a făcut să tresar. M-am trezit buimacă într-o cameră cu patru paturi metalice, suprapuse două cate două, într-un lac de sudoare.

Maică-mea zugrăvea pereții în alb, tatăl Ioanei ungea balamaua de ușa de intrare, mama Ginei se uita la ei, mama Ancăi nu putuse veni. Mi-a trebuit mult timp să realizez unde sunt și cine erau toți oamenii aceia pe care, în afara de maică-mea, nu-i mai văzusem niciodată.

Apoi mi-am amintit. Fusese o zi lungă și obositoare, călătorisem cu trenul cu noaptea în cap, stătusem la coadă la repartizarea camerelor sub un soare sfâșietor, trei ore pe ceas așteptasem să   se întâmple o minune, să vină cineva la mine, în rând, și să-mi spună “ați tras lozul câștigător domnișoară, camera dumnevoastră e gata, poftiți cheile”, dar minunea nu se întâmplase atunci, doar maica-mea își găsise o prietenă la coadă, o mamă din Maramureș, mie nu mi-au ieșit  niciodată socializările astea subite, forțate, spre deosebire de maică-mea eu am fost, de când mă știu, un om în așteparea celorlalți.

Am așteptat să intru la liceu, să iau trepetele, să fac 18 ani, să plec din orașul în care trebuia să fiu mereu acasă inainte de ora zece, am așteptat rezultatele la facultate, am așteptat vacanța la Costinești, am așteptat să treacă vara și să plec la cămin, am așteptat să se termine de zugrăvit, să se termine de reparat wc-ul, am așteptat să se usuce varul și apoi am deschis ferestrele, să iasă mirosul.  

Spre seară, într-un sfârșit, au plecat toți și atunci am început să aștept să o cunosc mai bine pe Ioana, olteanca cu accent, pe Gina, fata care părea mult mai mare decât noi și pe Anca, cea care mi-a fost de la început si pană la sfârșit, antipatică. Ceea ce m-a frapat prima oară când am văzut-o, a fost privirea. Am simțit-o cum îmi dă carapacea la o parte și imi întră în suflet.

Am așteptat să-mi treacă senzația de rău, să se usuce pereții, să închid ferestrele și să îmi aleg patul. Dacă ar fi fost după mine, aș fi ales unul dintre cele două paturi de sus. Dar erau deja ocupate, a trebuit să mă mulțumesc cu patul de lângă ușă, un pat metalic, aproape ruginit, pe care a trebuit de multe ori să mi-l imaginez altcumva, altundeva, pictat într-un verde care să -mi amintească de poarta veche, ruginită, pe care, copil fiind, scrijeleam cu cretă de dragul senzației,

După ce am făcut cunoștință, ne-am ales paturile și ne-am aranjat valizele în dulap. La ora nouă s-a inserat, Dâmbovița a început subit să miroasă, tot mirosul acela acumulat peste zi a invadat camera, dulapurile, cele patru perechi de pantofi și pătura de lană roșie. Era un miros pregnant, amar, de baltă îngălbenită la soare. Ieșea din apă și invada căminele în fiecare seară, intra pe ferestrele deschise și adormea pe cine îi ieșea în cale.

A doua zi de dimineață, nimeni nu-și mai aducea aminte nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.