“cât din frumusețe-i chipul?”
Gări, compartimente, un oraș de provincie, Bucureștiul ca o scăpare. Supraviețuire în fața morții. Moartea, la o aruncătura de băț. Moartea primei iubiri, moartea primei mari iluzii, moartea primului Iubit, moartea cailor, moartea iepurelui, moartea minții, moartea timpului, moartea ochilor, moartea trupului, frica de moarte, moartea fricii.
Senzația de deja vu. Asta a fost senzația pe care am avut-o după ce am citit această carte. Tresar. Prea multe coincidențe. Înainte să încep să o citesc, mă bătea gândul să-mi încep următoarea scriere pe un divan. Acum mă întreb cât din viața unui om poate fi atât de asemănător cu viețile altora? Stranie senzație… Atât de mult.
E ca și cum, o viață întreagă ai trăit cu impresia că tot ceea ce ți s-a întâmplat de-a lungul timpului a fost și va rămâne ceva ce nu ți s-ar fi putut întâmpla decât ție. Inelul strecurat pe deget cu cea mai mare seriozitate, logodna din priviri, biserica pe lângă care s-a nimerit să fii în acel moment, bunicul tău un pic mai ciudat decât alți bunici, e ca și cum tu, fetita cea urâtă, slabă si timidă, născută într-un oraș de provincie în care există un liceu de arta lângă o pădure și mai există și o casă a pionierilor lângă un cimitir și, mai ales, există prea multe înmormântări, e ca și cum tu ai realiza că nu există unicitate ci numai oameni care cred că tot ce li se întâmplă este unic.
Până și anunțul de la teatru, cel legat de o mașină din parcare, mi s-a întâmplat.
Singura diferența dintre ce mi s-a întâmplat mie deja și ce s-a întâmplat și în poveste este iepurele: eu am avut doar găini. Preferatele mele mureau de bătrânețe sau ucise de boli. Iepurele a sfârșit în farfurie.
În ceea ce privește personajele, ele sunt, ca și povestea, construite din frânturi. Personaje puzzle. Iei bucățelele încerci să reconstitui întregul. Mie personal mi s-a părut că naratoarea nu a dorit să dezvăluie prea mult. Există în felul ei de a construi întregul din bucăți, o teamă de expunere. Doamna G mi s-a părut a fi un fel de extensie a naratoarei : cea care răspunde la întrebări.
În ceea ce privește restul de personaje, caii mi s-au părut interesanți, prezența lor în poveste este surprinzătoare, personal i-am luat ca o metaforă : tropaitul lor pe creier. Dar nu sunt convinsă deloc de această interpretare. Filip este personajul pe care am avut mari greutăți să-l percep ca ceva posibil, el și mai ales, influenta lui toxică.
Și am rămas și cu câteva întrebări : de ce a murit iubitul fără nume, de ce iubitul n-a avut un nume și cum e posibil să dezvolți o relație toxică cu cineva atât de ambiguu din punctul de vedere al înclinației sexuale?
Sfârșitul este cumva neașteptat, explicabil și deschis. În definitiv, totul este o metaforă uriașă. Până și moartea.
Abisuri 