Astăzi m-am hotărât să creez un oraș de hârtie în care să încapem doar noi doi.
Tu, doar cu coatele, eu încercând să mă strecor lângă tine. Dori atât de tare încât nu încap nicicum. De nervi stric orașul și te fac ghem. Coșul de gunoi e deja plin și tu dai pe dinafară. Dori și mai tare, iau o nouă coala de hârtie și refac orașul. Îmi zbesti din coș și mă rogi să-mi imaginez doar, să nu cred vreodată ca va fi cu putință și atunci eu încep să construiesc porți și dealuri și, mai ales, dușuri.
Când ajung la dușuri, zâmbești. Acolo este singurul loc în care te simți cu adevărat cel care ești. Începi cu ochii închiși și cobori în cercuri până la buric. Eu nu te cred dar încerc să dau impresia „că”. Nu-ți dai seama, nu contează prea mult, continui să cobori cercuri și eu țip. Habar nu am de ce țip. Poate că îmi place jocul sau, poate că umplu doar un gol. În orașul construit dintr-o coala de hârtie a patru chiar nu mai contează. Acolo, târziu, suntem departe și poate că tocmai ăsta este purul adevăr. Cine poate știi? Nici măcar coșul de gunoi
Abisuri 