Te-am iubit începând din acea seara de ianuarie și până ieri. Ieri n-am mai putut. Erai prea de tot. Insistai sa te iubesc ca în acea seară de ianuarie și eu insistam, la rândul meu, să-ți spun că nu mai pot. Îți crescusera kilogramele în plus de riduri. Atunci, demult, tu-mi picurai stropi verzi din care eu respiram. Am ținut enorm de mult la acea respirație, dacă e să mă gândesc bine, am respirat prin stropii tai, verdele acela profund, ani de zile. Nu mai știam nimic de tine, îmi aduceam aminte doar nuanța.
Erai îndeajuns de timidă, îndeajuns de proastă, îndeajuns de oarba, îndeajuns de tine. Mi-a făcut plăcere să te iubesc, erai acea parte din mine care nu exista. Îți spuneam de multe ori că mă completai și-mi imaginam cum râdeai de metafora mea ratată trasănd cercuri- cercuri în spațiul virtual. Nici măcar zeci de ani buni după nu m-ai crezut. Eram mult prea departe. Și totuși, te-am iubit începând din acea seară de ianuarie și până ieri. Ieri mi-am dat seama că am mințit un sfert de secol încontinuu. Mi-e frică de ce va urma.
Abisuri 