Un du-te vino

Astăzi aș vrea să vorbim despre frustrare și speranță. Despre închidere și deschidere. Despre a vedea doar în propria ogradă și a privi peste gardul vecinului. Despre a pleca mereu capul și a păși mereu țanțos printre ceilalți.

Am citit un articol în care cineva se plângea de țara asta. Am mai citit un articol în care cineva se plângea de țara asta. Citesc multe articole în care cineva se plânge de țara asta. Lista plângerilor e lungă, grea și adevărată. Oamenii sunt frustrați căci oameni sunt doborâți de sistem. Oamenii sunt obosiți să stea la cozi la ANAF de 3 ori pentru același lucru, să nu aibă o școală decentă pentru copii, să moară cu zile, să înghită neghiobiile cotidiene ale celorlalți. Frustrarea naște monștri și monstruleții ăștia mici crează demoni.  Demonii le șoptesc din ce în ce mai des oamenilor să lase naibii țara asta și să plece. Din șoaptă în șoaptă demonii transformă visele în realitate și oamenii pleacă.

Plecarea ca răzbunare. Răzbunarea ca armă împotriva sistemului. Sistemul ca un tot unitar constituit din oameni și reguli. Reguli dictate de oameni desemnați de oameni. Plecarea ca răzbunare pe oameni. Cam asta ar fi lógica plecării.

Răzbunarea elimină frustrarea. Eliminare pe termen scurt. Pe termenul lung apar alte frustrări. Alte limitări. Alte sisteme care doboară. Alte țări, alte sisteme, alte frustrări. Plângerile sunt de alt  fel dar sunt. Nu se mai moare cu zile dar medicaméntele eficiente sunt pe rețetă. Toate. Rețeta costă și timp și bani. Dar măcar nu mori. Și data viitoare știi și-ți faci stocul de antibiotice în România. Și stocul de algocalmin  tot din România. În ceea ce privește educația, se spune că “dincolo” ar fi mai bună, mult mai aproape de viața reală, mult mai practică. Ceea ce se spune doar în șoaptă este că excelența educațională la care visează părinții costă. Într-un fel sau altul efortul e mare. Și nimeni nu garantează potrivirea “mănușă” cu sistemul. Nemulțumirea apare când te aștepți mai puțin pentru că nemulțumirea e umană.

Am cunoscut francezi care și-au trimis copii la studii în Germania, Anglia, Olanda, americani care visează la sistemul de învățământ gratuit  din România și greci și iordanieni care consideră școală românească drept un model demn de urmat.  Cercul care se închide, românii se plâng de ceea ce alții apreciază. Americanii se plâng de ceea ce alții visează. Într-un fel sau altul, oriunde te-ai afla, apare frustrarea. Limita de sus a sistemului peste care tocmai ai dat și ai făcut ditamai cucui.

În Franța trăiești frumos și ordonat la prima vedere dar te împiedici când te aștepți mai puțin de mizeriile aruncate de alții pe peroanele și culoarele de la metrou, prin gări, parcuri, locuri publice în general, de arabi, negri, aristrocrați din tata în fiu și reguli la tot pasul. Desigur, nu toți arabii sunt teroriști,  nu toți negri sunt leneși și nici toți cei din Neuilly sur Seine nu sunt aristocrați dar îți va lua ceva timp să asimilezi informația și să te obișnuiești să discerni ceea e toxic de ceea ce nu e. Tot în Franța  n-ai voie să arunci gunoaie mari decât lunea din două în două săptămâni într-un anume loc bine delimitat. Nu ai voie să faci foc de grătar căci e interzis prin ordin de la Primărie. Fumul e toxic și deranjează năsucurile fine ale vecinilor. Nu ai voie să-ți instalezi clima că strică esetica ambiantă a imobilului în care ocupi o mică suprafață, mult mai mică decât suprafața pe care o ocupai în România și pe teritoriul căreia făceai grătar când aveai chef de grătar . Dar în România nu se mai punea problema de ocupat suprafețe și făcut grătare pentru că  România este o țară în care nu se mai poate trăi.

Și totuși trăiești pe timpul vacanțelor și te bucuri de spații, grătare, peroane curate și locuințe răcoroase. Căci în România se poate! Venit “de dincolo” lucrurile par altfel. Pe timpul vacanței în România ești ca la terapeut, elimini toate frustrările acumulate “dincolo” :  apreciezi prețul scăzut al serviciilor , profiți din plin de orarul de weekend al magazinelor din centrul vechi, îți faci stocul de medicamente cu efect, asculți o muzică bună fără să-ți pui tot cartierul în cap și apreciezi din ce în ce mai mult frumusețile naturale încă prea puțin deformate de mâna omului pe care România le ascunde atât de bine. În România, pe timpul vacantelor nu mai există monstri aceia fioroși care să nască demonii aceia care să-ți șoptească să pleci. După o perioadă petrecută “dincolo” și o vacanță în România aproape că-ți vine să omori toți monștri și toți demonii si să nu mai pleci.

Plecarea este o experiență de relativizare. De schimbare de atitudine și integrare în sistem. În sistemul altora. De asimilare a fericirii și mizeriilor altora. Desigur, fericirea și mizeriile altora sunt mult  mai bune că fericirea și mizeriile tale, din România.  Asta ține tot de mentalitatea ta de român crescut în România obișnuit să privești mereu în ograda altuia. Plecarea este experiența care te forțează să-ți vezi de propria ogradă și să devii din ce în ce mai mândru că încă te poți adapta la mizeriile impuse de reguli debile. Capul plecat sabia nu-l taie. Asta ține tot de mentalitatea ta de român crescut în România. Dacă stai bine să te gândești, sunt multe lucuri care țin de mentaliatea aceea idioată de român fără de care n-ai fi supraviețuit mult « dincolo ». Mentalitatea aceea idioată datorită căreia ai plecat.  Cercul care se închide.

La un moment dat începi să fii din ce în ce mai mândru că ești român și poți rezista sistemelor și atunci devii cumva imun la frustrare și începi să relativizezi. Plecarea ca răzbunare pe oameni a avut un efect neașteptat :  te-ai schimbat tu. Ai relativizat și ai ieșit din cercul vicios al listelor cu plângeri. Lista plângerilor lungă, grea și adevărată, nu poate fi o finalitate. Finalitatea este capacitatea fiecăruia de a ne depăși plângerile.