Dimineața căzuse bombă peste plapuma roz care îmi acoperea ochii.
Mă speriasem atât de rău încât văzusem niște stele mici și portocalii pe peretele dinspre sufragerie. Fusese un zgomot gros, ca de tobă spartă, care mă scosese cu forța dintr-un vis în care se făcea că pluteam deasupra unui oraș al cărui nume nu mi-l mai amintesc.
Inițial crezusem că mi se pare, că zgomotul de tobă spartă fusese doar o atingere nefericită cu aripa vreunei nefericite zburătoare.
Apoi deschisesem ochii și îl zarisem pe el. Mă privea cu niște ochi mari, albaștri, și zâmbea. Din cauza zgomotului, îmi sarise de tot somnul și orașul fără nume dispăruse brusc. Pentru că el, posesorul acelor ochi albaștri și profunzi, nu zicea nimic, îi propusesem să bem o cafea. Acceptase zâmbind în continuare.
Mă gândisem atunci că poate am o față sifonata de la pernă, de-a dreptul respingatoare. Sau că am ochii bulbucați din cauza somnului. Sau poate nu. Într-un final hotărâsem să remediez situația. Intrasem în baie și dădusem drumul la apă. În timp ce eu îmi aruncam cu apă rece pe față, încercând să uit de zgomot, el pusese deja apa la fiert în ibricul roșu.
Când ajunsesem în bucătărie, cafeaua era deja gata. Afară ploua mărunt și, înainte să apuc cana cu ambele palme și să înghit cele două pastile, încercasem să-mi dau seama unde greșisem. Așa, așezat în fața mea, cu un zâmbet întins de la o falca la alta, părea mai viu decât oricând.
Apoi adormisem buștean și nu mă trezisem decât când începuse să se lumineze. Undeva, în jurul orei cinci și jumătate, fix în momentul când se auzise zgomotul. Deschisesem ochii și nu mai văzusem nimic.
De data asta îmi reușise
Abisuri 