Cum ar fi dacă ai deveni paznic la un cimitir? Sau ar trebui să ridici toată ziua o barieră la un pasaj de cale ferată? Mie una mi se par a fi unele dintre cele mai teribile și mai lipsite de încântare și de satisfacție joburi.
Și totuși, există oameni făcuți pentru astfel de joburi. Uneori obligați să le facă, mănați de lipsuri, alteori dintr-un fel de, să-i zicem, pasiune. Sau apropriere de cineva drag.
Violette Toussaint, unul dintre personajele principale ale cărții (a se remarca numele ales, într-o direct legătură cu pomenirea celor morți) devine paznic la cimitir după mulți ani petrecuți ca ridicător de bariera. Cimitirul este pentu Violette Toussaint locul unde renaște din propria cenușă. Mi s-a părut mesajul principal al cărții.
Când am început să citesc aceasta carte, am avut o senzație de déjà vu. Mai bine spus, de deja avut sentimentul acela de repulsie pentru o meserie. Acum câțiva ani, pe când locuiam încă în Franța, m-a bătut gândul să mă mut de la compania la care lucram. Mi-am pus la zi profilul și am început să primesc oferte. Una dintre oferte era pentru un post care mi se potrivea mănușă dar era… la morga din Paris. Arhitect IT la morga din Paris. Când am citit descrirea postului, m-a luat cu transpirație. Cum ar fi fost să modelez acel ecosystem? Ar fi fost cam asa: obiect numit “om” viu legat de un obiect numit “om mort”. Cardinalitate 1:0,1. Eventual 0,1:0,1 daca luam în calcul si ceva excepții. Precum strigoii, de exemplu. Sau obiectul numit “sicriu” legat de obiectul numit “om mort”. Cardinalitate 1:1. Și exemplele ar putea continua cu obiecte numite deces, autopsie, persoana care face autopsia…
Nu, jobul acela nu era pentru mine. Dar genul acesta de job i s-a potrivit de minune lui Violette Toussaint. Cea înconjurată de moarte. Cea cu nume predestinat.
Povestea Violettei este o poveste despre viață, despre moarte, despre renaștere. O narațiune pe trei axe temporale, legate intre ele prin efectele unor întâmplări. Textul curge armonios, cu stil, este o carte, per ansamblu, ușor de citit. În ceea ce mă privește, mi s-a părut o lectură interesantă, o narațiune destul de bine închegată, cu personaje bine conturate, cu întâmplări povestite aleator, cu cheie de descifrare dată cititorului de-a lungul povestii. Chiar dacă marea majoritate a întâmplărilor sunt triste, amare, greu de digerat (moartea este și ea un personaj al cărții, poate cel mai important) există speranță.
Abisuri 