Mă trezisem într-o zi oarecare, departe de mine. Nu recunoșteam nimic, nu exista nici urmă de amintire. Senzația unui “déjà vecu” apăruse mult timp după, încetul cu încetul și tot restul se lăsase construit din fragmente disparate, apărute aleator de-a lungul întâmplărilor. Era ca un fel de puzzle în care eu eram doar un desen în alb și negru pe care doar îl ghiceam. Primul lucru pe care l-am simțit atunci a fost starea de gol. Era un gol imens între lume și mine și-n cap îmi vuiau personaje ciudate, cărora le uitasem numele.
Stăteam într-o ceață albă cu fața spre o ușă albă, roasă de timp. Clanța scârțâia îngrozitor, înăuntru mirosea a sare și undeva, departe, oamenii păreau niște puncte mici, aproape pierdute din vedere. Priveam buimacă ușa și încercam să-mi amintesc. Cine eram, de unde veneam și ce căutăm eu acolo, în spatele acelei lumi?
Erau doar niște întrebări în buclă fără niciun răspuns posibil și o durere ascuțită de cap, fix deasupra ochilor. Dincolo de ușa albă se auzea doar marea. Marea și un vuiet abia simțit.
Sub ceața albă ploua strâmb printre pietre deformate de timp și eu continuam să mă simt ca un spațiu gol la marginea mării. Îmi muriseră toate visele într-o cameră mică de hotel în timp ce priveam pe o fereastră murdară valurile. Mirosea a sare plaja și scoicile scoteau un zgomot surd. Langă un tufiș apărut de undeva, de foarte departe, un motan fără nume strivea cu privirea o muscă beată.
Ghiceam încăpățânarea pisicii în spatele pupilelor dilatate și compătimeam sincer cu musca. Bâzâia amețită și căuta cu privirea încețoșată marea. Simțeam că știu de undeva privirea pisicii și mă bucuram în șoaptă când realizăm că golul începea să se umple. Simțeam că incă mai aveam suflet privind musca și simțind lăcomia din ochii pisicii compătimind cu mușca. Apoi, deodată, se sfârșise brusc aproape totul, infinit de departe.
La zece și ceva auzisem, pentru prima data, vuietul. Scormonea adânc după amintiri profunde și trecea mai departe, omorând vise. Era de-un bej absolut, amesteca scoici într-un zgomot surd, fără definiție și călcă totul în picioare. Valuri fără spumă măturau un tărm pustiu și eu, începeam încet – încet, să nu mai fiu. Dispăream odată cu vuietul. Odată cu visele și cu scoicile. În urma mea rămanea doar motanul fără nume, amintirea unui “déjà vu”, o muscă beată care privea marea și o usă albă, roasă de timp. De fapt, nici nu remarcasem că nu mai sunt, asta o aflasem mult mai târziu.
Abisuri 