Mai știi? Ne-am întâlnit la cheful organizat cu ocazia celor 40 de ani pe care îi împlineai și eu, din pragul ușii, ți-am intins cadoul, un set de cafea din porțelan de China împachetat într-o hârtie roșie cu flori. Tu mi-ai mulțumit politicos și m-ai invitat să intru. Am intrat și m-am asezat picior peste picior intr-un fotoliu de piele maro. Tu ai pus cadoul pe masa din bucătărie și apoi m-ai întrebat dacă vreau ceva de băut. Nu voiam dar, la insistențele tale, acceptasem un pahar cu martini pe care l-am sorbit ascultând conversațiile celorlalți. Din toti ceilalți nu o cunoșteam decât pe Ligia, o colegă de servici. Ea mă convisese să vin. Era, după părerea ei, ocazia ideală de a întâlni un suflet pereche. Acceptasem și, la al cincilea martini, te întâlnisem pe tine, în bucătăria mică.
În bucătăria mică se invartea totul cu noi. Eu băusem cinci martini iar tu îmi atingeai urechea cu vârful limbii și apoi continuai ușor, în cercuri din ce în ce mai mici, până când eu îți spuneam să încetezi. Nu era locul potrivit, iar tu știai că nu e locul potrivit, dar ție îți plăceau locurile nepotrivite. Acolo, spuneai tu, în locurile acelea nepotrivite, ajungeai la extaz.
Eu te întrebam atunci care fusese ultimul loc nepotrivit dar tu te făceai că nu mă auzi și continuai să îmi atingi urechea cu limba și apoi coborai ușor spre gât, acolo, în spatele capului, acolo ajungeai cu vârful limbii și eu tresăream involuntar și loveam o ceașcă de cafea din portelan din China și ceașca de cafea se spărgea în cioburi fine care se imprăstiau în bucătăria mică și atunci tu te opreai puțin și oftai.
“S-a spart ghinionul” spuneai și continuai să faci cercuri din ce în ce mai mici spre spate și eu roșeam dar nu voiam să știi că roșesc și te rugam să încetezi, că ar putea oricând să între cineva dar tu te făceai că plouă și continuai să coborî surd și orb pană în curbura spinării unde te opreai brusc și mă întrebai ce săpun folosesc și eu nu cred că-ți răspundeam, eu eram prinsă cu număratul cioburilor, de fapt nu număram, dădeam doar impresia că număr, strângând pleoapele tare, foarte tare, cât să tină între ele imaginea ta desenând cercuri din ce în ce mai fine pe spinarea mea.
Strângeam până mi se albeau pleopele de atâta strâns și atunci, în momentul în care tu ajungeai la cercul acela mic și fin de la mijlocul spatelui, eu nu mai puteam să-ți spun ce săpun folosesc căci, de atâta emoție, eu aproape că înghețam și, ca să nu te îngheț și pe tine, te atingeam cu vârful limbii, ca să-ți simt gustul și apoi, tot cu vârful limbii, îți atingeam pulsul de după ureche, apoi îți respiram urechea și, din nou, tot cu vârful limbii te gustam tot, coborând încet, foarte încet, ca să te cunosc mai bine, și te cunoșteam tot până când tu aproape că plezneai iar eu, de atâta fericire, mângâiam aerul cu prezența mea si tipam iar tu răspundeai în felul tău brutal de tremura bucataria de noi până când începeam să picurăm, un pic câte un pic până la capăt și atunci explodam . Un zgomot surd de noi amestecat cu porțelan spart de China.
Atunci se deschidea brusc ușa de la bucătăria mică și cineva băga capul pe ușă și întreba « dragă, s-a întâmplat ceva ? » și tu îți așezai degetul arătător peste buze și-mi șopteai din ochi să tac și eu tăceam și ușa de la bucătărie se închidea cu zgomot și o voce spunea, de dincolo de ușă, “nu e nimic, mi s-o fi părut ” și eu tăceam și, dincolo de ușa de la bucătăria mică, cineva se întreba «unde o fi George să sufle în tort ?» și tu îți încheiai șlițul și mă rugai să te scuz, trebuia să pleci, erai așteptat . Eu dădeam din cap că da, înțelegeam că trebuie să pleci si rămâneam puțin, să mă aranjez, să strâng cioburile și să-mi curăț rimelul scurs iar, dincolo de ușă, tu suflai în tort, îți puneai o dorintă și apoi o sărutai pe Ligia și îi mulțumeai că există lângă tine de atâta amar de vreme și incă te suportă.
Abisuri 