În orașul fără nume se hotărâse să plece în ultimul moment. Ajunsese la destinație după un zbor cu ceva tubulențe, neanunțate de pilot, o sticlă de vin alb răsturnată pe un covor albastru și o întârziere de o oră justificată de traficul infernal.
Totul avea o explicație. Până și nevoia de aer după 10 ture deasupra mării avea o explicație. Simțea că se sufocă, acolo sus. Îi lipseau câmpiile infinite și munții ascunși în spatele copacilor. În satul ei din Ardeal venise primăvara, acolo sus, printre nori, totul era infinit de departe și relativ incert.
Fusese un zbor cu ceva tubulențe dar aterizaseră, într-un final, pe un aeroport săturat. Dacă ar fi fost să-și amintească ceva din toată acea nebunie, și-ar fi amintit marea. Apoi, țărmul, norii și stelele. Numărul infinit de cercuri pe deasupra lor. Frica din adâncul sufletului, până la capăt.
De la un punct își pierduse sufletul. Sufletul și șirul numerelor. Până și numerele aveau un sfârșit. Rezervorul se golea în cercuri mici deasupra norilor și ea, deasupra norilor, încerca să-și amintească numele lui.
Numele nu i-l știuse de la început. Ce importanță avea un nume? Importantă era privirea și, cel mai important, era sufletul. Băiatul cu privirea timidă avea un suflet bun. Îi remarcase sufletul după felul în care aranjase cornurile cu ciocolată între două șervete albe, apretate, a două zi dis de dimineață. Se cunoscuseră din întâmplare cu o seară înainte și întâmplarea făcuse să fie un bar proape pustiu într-un miez de noapte oarecare. La al șaselea pahar ea îi zâmbise din politețe și el interpretase în felul lui timid de a interpretă lucrurile. Discutaseră puțin și apoi urcaseră în cameră ei. Camera 107.
Îi aflase numele după ce îi omorâse sufletul. Cand realizase ce făcuse, se întorsese la locul faptei să steargă urmele măcelului dar nu mai găsise decât niște firimituri de pâine uscate și un poem început dar neterminat.
De atunci detesta poeziile.
Abisuri 