Mă așez la o masă și comand. Magret de canard, à point. Sandra ajunge și ea, peste zece minute, se scuză, comandă vită în sânge. Apoi zice oauuu, ai văzut cine e la masa de lângă, e șeful cel Mare, nu te scapă din ochi. Mă uit. El e. Mă dezbracă din priviri. Își lipește zâmbetul libidinos de sprâncenele mele. Apoi îl coboară spre nas. Spre buze. Chem chelnerul și cer o sticlă cu apă plată. Ce tare, zice Sandra, te-ai scos. E mișto, o să vezi, tipul are Mercedes și vilă cu piscină. Înghit cu noduri magreul. Când termin, zâmbetul libidinos e lipit, ca o gumă de mestecat, de baza gâtului meu. Fără să vreau, râgai. Sandra zâmbește, se mai întâmplă. Nu vreau desert, vreau doar o cafea americană. Când o termin e deja ora două. Zâmbetul e tot acolo. Plătesc, plec, îmi dau demisia. O ciudată, asta sunt.
Abisuri 