În fiecare week-end făceai omletă cu ciuperci și mi-o aduceai la pat. Patul mare, de două persoane și un pic, cum îți plăcea ție să-i spui. Te așezai lângă mine și o mâncam împreună. Râdeam până adormeam, fericiți, la loc. Nici nu simțeam cum trecea dimineața. Tramvaiele. Avioanele. Războaiele. Abia spre prânz spălam farfuriile. Abia de ne despărțeam că venea, din nou, weekendul. Abia de îmi mai amintesc. Urma pasului tău apăsat a pierit, zdrobită sub greutatea anilor care au trecut de atunci, peste noi.
Abisuri 
Răspunde-i lui doar verde Anulează răspunsul