Umblam prin pământul roșu al Rasovei, desculți. Peste pod, Dunarea. Nu foarte departe. Argila ni se lipea de degete. Ploaia, la care toată lumea se rugase să fi fost, căzuse fix în duminica în care, de dimineață, cu acceleratul de Sighet ajunsesem și noi. Ce de pepeni vom sparge. Să mâncați miezul, ăla e bun. Cel mai bun. Să-l trântiți de podea, dracu’ să-l ia. Așa ne spusese bunicul, înainte să se oprească la cârciuma din sat. Nu l-am mai văzut de atunci. Eram niște copii, atunci, departe.
Abisuri 
Lasă un comentariu