Abisuri

Apartamentul în care locuiesc de trei săptămâni are vedere spre o curte interioară mică, dreptunghiulara, spre care au vedere încă cel puțin cinci apartamente. Proprietara, cea care închiriază apartamentul, locuiește la parter, iar eu locuiesc la etajul unu, unu din unu, căci clădirile din centru rar depășesc doua etaje înălțime.
De fiecare dată când se face să mă întâlnesc cu „proprietareasa”, așa îmi place mie s-o numesc, pentru că sună ca „portareasa”, soția portarului cum ar veni, portarul din filmele italienești în alb și negru, în care toate clădirile din oraș aveau un portar și o portareasa care locuiau la parter și care erau la curent cu tot ce se întâmpla în imobil și știau cu precizie cine cu cine s-a mai încurcat și cine de cine s-a mai despărțit și, mai ales, din ce cauză, de aceea îmi place s-o numesc propietareasa și, mai mult, și pentru că, de fiecare dată când se nimerește să dăm nas în nas, eu coborând în oraș, ea tocmai intrând, sau tocmai ieșind, mă oprește să-mi spună, rar și tare, că sunt interzise bairamurile de orice fel, bărbații, băutura și drogurile, iar eu, de fiecare dată când îmi spune asta, dau din cap că da, normal, am înțeles, și mă simt ca un copil surd care ar spune orice, doar să scape.
De ținut bairamuri, n-am ținut până acum dar de petrecut, petrec, în fiecare seară ies cu colegii de la servici, în centru, colegii cei tineri vreau să spun, Lionel, Pierre, Sophie și Leo, prietenul lui Sophie.
În fiecare seară, după ce ne „încălzim” cu trei shooturi fierbinți date pe gât dintr-una sau cu câte un litru de margherita împărțit la cinci, mergem să dansam, nu departe de unde locuiesc, strada cu tarfe, cum i se spune, într-un fel de beci în care se ajunge dintr-o strada îngustă care miroase a pisat.
După ce un ditamai galiganul chel deschide un fel de oblon mic și ne cere parola, intrăm și apoi coborâm o scară îngustă și întortocheata, așa îmi place mie s-o numesc, pentru că amețesc de fiecare dată când o cobor, până jos, în beci, o încăpere mica, fără geamuri, în care se dansează, se învârte totul cu toți, se învârt toate cu mine, se trăiește la maxim, se petrece, cum s-ar spune, până după miezul nopții, când, după ce reușesc, cu greu reușesc să ajung la parter, pe scara cu mult mai îngustă și cu mult mai întortocheata, respir, în sfârșit, răcoarea nopții și, după cinci minute, sau poate un pic mai mult, ajung pe strada cu tarfe, cum i se spune, apoi urc în apartamentul în care locuiesc de trei săptămâni, pe vârfuri, să n-o trezesc pe propietareasa, cum îmi place mie s-o numesc.