În sfârșit, a reușit să plouă. Cerul. Sufletul uscat al locuitorilor. Frunzele galbene, căzute pe gazonul tuns săptămâna trecută. Am ascultat ropotul ploii pe acoperișul de tablă. Minute, doar câteva minute, atât a durat. O veșnicie, așa mi s-a părut. E răcoare acum și miroase a tămâie. Vecinii, niște ucrainieni strămutati, vapoteaza și papoteaza de două ore, pe terasa din spatele casei lor, gard în gard. Si- au sunat toate neamurile, toți prietenii. N-am înțeles ce și-au spuns, la un moment dat un câine a lătrat și un copil a râs, acolo, departe, e o dimineață liniștită de vară, serviciile de telecomunicații suferă perturbatii la nivel mondial, am cules zmeură și agrise și le-am mâncat în fața televizorului. Un serial turcesc, ceva dulce-acrișor, mirosul de tămâie, persistent, zgomotul unei mașini de tuns iarba, mă simt ca-n sud dar nu-s.
Abisuri 
Lasă un comentariu