Dis de dimineata, intr-o luni, ritualul cafelei, de data asta singura cuc. Un cuc intr-o multime de gura casca ocupati cu „dupa week-uri” diverse. Si variate. O multime de inca adormiti in ritmul unei cozi adormite si ea. Totul se misca parca cu incetinitorul…
Sorb incet si languros lichidul maroniu – o inestetica agreabil de sorbit luni dis de dimineata – si privesc cu interes lunea celorlalti. In medie, week-endul pare sa fi fost cu folos, nici macar canicular, prevestind parca o noua insiruire de zile mai altfel decat media anilor precedenti. Vara pare uitata pe la altii, cand trece pe aici, trece repede si scurt cu cate o zi mai altfel decat restul, caldura varsata cu nesat de ochii lumii si parca impotriva lumii. Si lumea se bucura la inceput ca proasta inghitindu-si spre miezul zilei, rusinata, bucuria matinala.
Coada se clatina dand sa cada, echilibrul ii sta intr-un varf de lingurita echilibrata si ea de abilitatea inca ezitanta a vanzatoarei de la stand – deja obosita de atata amar de dimineata deja incarcata.
Privesc multimea dintr-un colt central, multimea ma priveste si ea pe furis dar nu-mi pasa. Acum ceva vreme sigur mi-ar fi pasat. Lichidul maroniu s-a injumatatit intre timp, cum naiba am reusit performanta ?
In general diminetile-mi incep pe ton de povesti povestite de altii, azi insa povestea va trebui sa mi-o povestesc singura, eu povestitor, eu ascultator, un lichid maroniu pe post de scop, o coada en echilibru precar pe post de cadru, lenea celorlalti oglindita pe fete inca adormite pe post de orice altceva. Povestindu-mi rar povesti ma lupt doar cu trecerea timpului. Si tot degeaba.
Imi soptesc suav ca sigur as fi preferat un cadru altfel, un cadru mult mai tarziu, un cadru ce mi-ar fi permis probabil un alt lichid cu o estetica pura, un alt scop cu mult mai nobil, un alt „orice altceva” mult mai bine definit.
Intre doua povesti privesc coada. Intre timp parca si-a regasit o urma de echilibru. Ma simt privita la randu-mi. In loc sa inchid ochii ii deschid de-a binealea cautand in continuare acul in carul cu fan. Nici urma de alti povestitori, chipuri adormite ma privesc doar in trecere, nu le cunosc decat din vedere, nu ma cunosc decat din trecere, nu avem ce povesti impreuna.
Lunea isi scurge monoton minutele unul dupa altul, afara soarele bate aerul in draci si nu pare sa-l bata cu folos, la capatul lichidului maro deschis aproape m-am trezit de-a binelea. Ma pun pe scris ca de povestit de una singura m-am saturat deja.
Abisuri 
Asa-s eu in lunile de dupa week-end-urile petrecute acasa. Ma intovarasesc cu o cafea amara si incerc sa-mi gasesc energia ce ma refuza, apatic. Daca insa e o luni dupa doua zile de munte, cafeaua e doar sclava obisnuintei si are rolul doar de a-mi pune pauze in povestiri.
Si-apoi vine marti, ziua despre ca nu-mi amintesc mare lucru mai niciodata.
Prin definitie lunea este dezagreabila, printr-o simpla comparatie cu cea dinaintea ei. Cand insa nu se lasa pana nu te calca pe nervi pana la capat, povestea devine insuportabila. Si atunci incep sa regret ca-mi doresc sa treaca, caci trecand , trecem si noi cu timpul. Martea la mine e in general mai bine, tot in comparatie cu cea dinaintea ei. De unde si „zicerea” „ai grija ce etalon folosesti ca s-ar putea sa-l regreti”. Te invidiez ca poti evada din cand in cand prin munti, asta aduce un sambure de relativizare foarte interesant.
Auzisem zilele trecute ca savantii lumii au catalogat starea zilei de luni drept un sindrom. M-am bucurat ca nu sunt singura si ca problema este luata foarte in serios, poate chiar se vor descoperi medicamente. Eu numar in cate dimineti mai suna ceasul. Sambata asta voi lucra, asa ca ceasul mai suna de cinci ori pana la ziua libera, ceea ce e destul de nasol… Bine ca nimic nu tine o vesnicie, nici macar saptamana de lucru!
Simptom… Hmmm deci de aici se trag toate … Acum ca am explicatia voi trece (poate) mai usor peste cozile dezechilibrate si lipsa povestitorilor … Imi voi continua monologul pana marti. Atata vreme cat vesnicia este limitata e OK.
Sacrilegiu !! Sambetele sunt bune doar de lenevit in pat cat te tin saltelele !
Cafeaua de luni mi-am baut-o pe o terasa virtuala din… Cluj :), in timp ce o necunoscuta imi povestea frumos. A fost linistitor, dat fiind faptul ca pana atunci ma invartisem in jurul cestii, vadit emotionata de Bac-ul ce m-a intampinat inca de la prima ora a diminetii cu „Luceafarul” lui Eminescu.
In dimineata asta imi beau cafeaua aici, c-o prietena. E placut.
Ritualul cafelei de dis de dimineata, il ador! Chiar si singura admirand cozi in dezechilibru vadit, sunt intr-o stare de beatitudine filozofica greu de ratat. Esti norocoasa ca ai mereu o buna companie ! Virtuala sau nu o companie nu strica niciodata.
sigur ai baut mai putin decat ai scris asa fain aici. altfel sa tot fie 2 cani marisoare, ceea ce nu cred, zic. ca nu face bine atata cafea. deci, sigur ai sorbit o data la cateva randuri fain cugetate aici.
🙂
Sa stii ca o buna parte din idei mi-au venit in timp ce-mi beam cafeaua – ma rog, lichidul acela maroniu. De scris am scris dupa , drept e dar MOMENTUL m-a inspirat. De multe ori sunt eu insami mirata de unde sare iepurele sa creeze o insiruire de ganduri. Un fapt rutina, nimic deosebit si atatea trairi …