Mda … in general omor timpul. Bine. Pana la capat. Prefer asa decat invers. Am invatat sa-l omor cu pasiune de la o varsta relativ frageda, la indemnul parintilor. Mi-au spus odata „fa cum vrei numai sa nu te plangi ca n-ai ce face”. Apoi mi-au dat cateva exemple demne de urmat dupa parerea lor. Am apreciat gestul testand parerea si le-am dat dreptate. Si zau ca a meritat !
Am inceput sa omor timpul cu niste carti groase, cu coperta tare si frumos desenata, un fel de SF pentru cei mici si fara imaginatia necesara infaptuirii crimei perfecte. Cartile groase si cu coperta tare mi-au deschis creierul catre ceva ce azi unii numesc pompos „imaginatie”. Am inceput deci sa-mi imaginez diverse chestii despre lumea inchisa in care inca traiam transformand macelul timpului intr-o crima absolut perfecta, spre beneficiul si incantarea tuturor.
Apoi am citit Dune si timpul s-a oprit in loc, transformat.
Imi aduc aminte perfect de cele patru volume Nemira de parca ar fi fost ieri : grosime medie, nici prea groase, nici prea subtiri, format de buzunar, coperta in negru dominant si galben imediat dupa. Mai marii casei isi cumparasera un mit cu ultimii bani si tineau cu tot dinadinsul sa-l partageze cu ceilalti. N-am putut sa-i refuz, am taiat intai o felie si am gustat-o. Diferita de toate celalate felii gustate pana atunci. Am mai taiat o felie, am mestecat-o bine si am prins curaj, am mai taiat apoi una si inca una pana la ultima fila. Timpul scartia printre dinti, murea incet si apoi aparea ca nou, desertic si arid. Il omoram incet, perfect, nici macar nu realiza ca este pe moarte. Si tot degeaba, isi permitea de fiecare data luxul de a o lua de la capat. Am tot gustat la felii timp de o saptamana plina pana am inteles ca feliile sunt prea mari pentru finetea savorii, le-am injumatatit si am continuat. Nu-mi aduc aminte prea multe detalii despre subiect si nici nu-mi pasa, au ramas insa intepenite intre doua bucle temporare senzatiile, ciudate, diferite, SF-ul intr-o versiune evoluata, imaginatie pusa la grele incercari. O evadare !
A urmat de atunci o insiruire compacta de nenumarate alte crime perfecte, perfecte prin unicitatea stilurilor, a gustului lasat in urma si nu numai: Octavian Paler (Viata ca o corida, Polemici cordiale), Haralamb Zinca (Moartea vine pe bandă de magnetofon, Moarta mirosea a Christian Dior), Poeziile lui Minulescu (in special cele despre „orasul in care ploua de trei ori pe saptamana”), Bacovia, Sorescu. Si, de asemenea, un pic mai tarziu, Elisabeth George (le meurtre de la falaise), Stephen King (Juste avant le crepuscule) , Amélie Nothomb (Stupeurs et trembements), Gaston Leroux (Misterul camerei galbene) si asa mai departe, multe si dese crime perfecte in tranzitie prin timp. Nemuritoare crime perfecte la indemana oricui, mod de utilizare simplu si ergonomic, arme in dotarea fiecaruia, din nastere.
Mda … in general omor timpul si o fac cu pasiune.
Acest articol este un raspuns la intrebarea lansata aici.
Acest articol participa si la Superblog 2012.
Abisuri 
Lasă un comentariu