Ma doare fermoarul, de-atata rugina abia de-si mai reuseste fada existenta. Ii vad doar ochii rosii sub bretonul patrat si ii aud doar din cand in cand oftatul lung si profund, ragusit si infundat de atata amar de vreme. Problema cu rugina este ca se inchide la culoare, orice ai face, procesul intrisec scarmana culoarea pala pana la os si atunci osul se rupe in mii de bucati incompatibile cu supletea odata in floarea varstei.
Ma racaie ingrozitor fermoarul, ii percep tangibil dorinta de a-si atinge vesnicia si in acelasi timp incapacitatea de a o pune in practica. Imi dau des lacrimile pe nas. Cand ma apuca sentimentul, ma ascund in cercul meu si-mi caut patratelul alb de hartie fina cu desene abstracte, ma uit in jur sa nu ma vada nimeni si apoi ma descarc pe limba mea. Lumea trece, dincolo, fara sa ma ia in seama, cu atat mai bine, inestetica ruginii ar da total peste cap si asta ar fi chiar ultimul lucru pe care mi l-as putea dori, chiar si intr-un moment ca acesta, prin definitie delicat.
Ma doare fermoarul si zau daca stiu cum as putea opri procesul. Nu pot discerne o diferenta clara asa ca ma indop cu aspirina. Poate trece…
Abisuri 
Răspunde-i lui ultramuros Anulează răspunsul