Imi vine sa arunc cu pietre in tot ce misca: ganduri, idei, prezumtii de inocenta, cai verzi printre plantele de pe balcon, vise, amageli, impresii puse la uscat, idei in fasa. Imi vin sa arunc cu pietre in toate scopurile fara mijloace si-n toate mijloacele fara scop, sa calc in picioare perioadele de glorie si sinusoidele previzibile, sa ingrop in noroi baltit toate iluziile ne-dovedite.
Imi vine sa sugrum cu ambele maini lipsurile de toate felurile, in toate etapele si conform tuturor apartenentelor, sa astup cu praf gri in straturi culorile prea vii, sa trag perdele de dupa perdele dincolo de gene inecate-n siruri infinite de picuri ne-picurati. Imi vine sa trag de toate liniile pana se rup de tot, sa iau farasul si sa adun resturile, sa trag apa, sa inchid toate parantezele deschise cu forta piciorului incaltat intr-un numar prea mic, sa zdrobesc tigarile electronice sub tone intregi de cafele fara cafeina, sa surzesc dincolo de prea multe cuvinte, sa-mi ingros vocea dopand-o pana la limita superioara si apoi sa tac pana la urmatoarea sinusoida.
Imi vine sa schimb canale dupa canale, sa amestec stirile si limbile si apucaturile, sa racai limbile de lemn aschii-aschii, sa scriu apoi rezumatul senzatiilor traite in cel mai literar mod cu putinta.
Imi vine sa rotesc secundele in jurul orelor, sa vad ce iese, sa incerc apoi si invers si tot asa pana iese ceva, dincolo de sinusoida. Imi vine sa mananc o bucata de parizer de vita din piata, pe un colt de paine si o felie de rosie calita de soare.
Imi vin o groaza si tocmai asta e problema.
Lasă un răspuns