Hai sa macinam timpul
Zdrobindu-i intre doua degete asteptarea.
Hai sa mestecam secundele
Storcandu-le pana la irosire epuizarea
Hai sa inghitim prezentul
Ignorandu-i voluntar intre spatiu si pauza, desteptarea.
Vom sfarsi prin a ne recunoaste
Starea de ne-stiinta
Starea de ne-stare
Adaptabilitatea umbrei prelinsa zidurilor, pietrelor
Pamantului, mereu pamantului
Aceasi imagine razuita pe la colturi
De minute, de ore
De multe altele.
Abisuri 
Chibiților ? Autostopiștilor ?
Sau masei generoase a neimplicaților ? 🙄
Cate un pic din fiecare sa zicem
Noooo… Așe nu merge. Mai explicit că altfel ți se întorce înapoi cu mențiunea „Adrisant necunoscut”. Metaforă să fie, da’ să o știm și noi. 😉
Sa zicem ca totul a plecat de la o asteptare …
Margini, limite, colțuri…Încadrezi cumva lumea, lucrurile din ea? Nu știu, o fi mai sigură o lume cu granițe decât una infinită? Nevoia mea de securitate agreează ideea de hotar, dar aspir la mai mult. Am nevoie să nădăjduiesc în dincolo-uri.Mai bune.
Este ciudat, nu, cum tot revine marginea asta, inconstient. De data asta chiar n-am facut-o intentionat, as fi pus un alt titlu dar nu suna bine asa ca l-am schimbat. Ai dreptate cu semnificatia, poate ca tocmai acolo e raspunsul intrebarilor ne-puse.