Nu mai ai sfori întinse între doi pari strâmbi înfipţi în pământul argilos şi înţelenit de atâta secetă.
Nu mai ai nici cârlige şi nici saci de în îngălbeniţi de atâtea degete.
Nu mai ai sentimente de expus pe frânghii ruginite sub cârlige de lemn roş de vremuri până la balamale roşiatice şi ele.
S-au terminat cu toatele şi odată cu ele cuvintele s-au învineţit, zbarcindu-se nebăgate în seama, încărunţite, călcate în picioare de indiferenţă momentelor goale de semnificaţii.
Timpul a rămas agăţat undeva între două culmi, învârtindu-se roată în jurul numerelor, din ce în ce mai mari.
Spaţiile au intrat la apă cu pauze cu tot.
E vremea punctelor. Trei câte in trei.
…
Lasă un răspuns