Nu mai ai sfori întinse între doi pari strâmbi înfipţi în pământul argilos şi înţelenit de atâta secetă.
Nu mai ai nici cârlige şi nici saci de în îngălbeniţi de atâtea degete.
Nu mai ai sentimente de expus pe frânghii ruginite sub cârlige de lemn roş de vremuri până la balamale roşiatice şi ele.
S-au terminat cu toatele şi odată cu ele cuvintele s-au învineţit, zbarcindu-se nebăgate în seama, încărunţite, călcate în picioare de indiferenţă momentelor goale de semnificaţii.
Timpul a rămas agăţat undeva între două culmi, învârtindu-se roată în jurul numerelor, din ce în ce mai mari.
Spaţiile au intrat la apă cu pauze cu tot.
E vremea punctelor. Trei câte in trei.
…
Abisuri 
Azi …pot lăsa un comentariu din acela in care pot recunoaste ca ador metaforele tale dar că habar nu am dacă le prind sensul…dar mă străduiesc:ştii asta,nu? Aşa că tu rostogoleşte cuvântul tău mare …poate la mine nu ajunge să rămână….cât un punct
Da, stiu, si e bine. Asa si trebuie, cuvintele nu-s sclavele sensurilor unice, senzatiile de dincolo de cuvinte sunt sarea si piperul. Dar nu trebuie sa ajunga punct, caci puctul inchide. Sper sa mai ramana o urma de ceva de care sa se prinda altceva, cgit ca cu totul si cu totul complet diferit.
Spaţiile sunt şi ele puncte-puncte…
Puncte foarte-foarte mici si foarte-foarte rare
Iar eu inteleg ce vreau, da? 🙂
Desigur ! Sunt tare curioasa …
cand numerele cresc timpul e tot mai aproape in rotirea lui, si tot mai scurt… pana devine punct…
Ai prins esenta !
ma bucur 🙂
Când cuvintele sunt surde, când sentimentele au dispărut în ceaţă…înseamnă că speranţa-i dependentă de ceasul care notează tic-tac fara a se opri.
Golite de senzatii cuvintele sunt mute. Timpul, invartindu-se, da impresii diverse.
Mie mi se pare finalul cuvintelor spre sfarsitul timpului si pare un pic trist. Nu vreau sa ajungem la puncte. Uite, ma razvratesc!
Foarte bine faci, asa si trebuie ! Altfel ar fi atat de monoton …