Să (ne) scurgem ?


Din străfunduri uitate de lume, mâncate de viermi, radacinic spirală, radacinic cerc, stelemn pietrificat de veacuri, veacuri roase de invidie, purtate de la un nivel la celalalat, sol stratificat de mizeria anilor duşi, din toate acestea se naşte pe nesimţite o stralinişte ciudată, genul de stralinişte de dinaintea furtuni, frunze galbene călcate în picioare de gânduri cu bocanci, zimţi ascuţiţi, lupta cu timpul, cu opreliştea vremii, lupta cu noi dincolo de noi.

Se scurge apa printre pietre moi, noi odată cu pietrele ne strângem în pumn nisipul, tacerc rămas între dinţi „n-ai spălat bine salata, a năpădit-o solul si culoare, naivoriu voalat de nori”, noi odată fluturi „m-a izbit un fluture în nas, ne-am uitat ochi în ochi şi ne-am văzut de ale noastre”, noi întâlniri de dimensiune improbabilă, intersecţii neplanificate, zaruri aruncate printre nivele şi viermi, vitriolimp înghesuit de bolovani.

Se scurg zilele printre straturi, noi odată cu zilele tragem linii „săptămâna numărul unu, luna numărul doi, anul dinaintea trecerii”, se dărâma lumi cu straturi cu tot, ziduri înlocuind straturi, pietre înlocuind oameni. Undeva o floare creşte atinsă de suflul căderii, storsadă răsfirată de timp ea creşte oricum, căderea cade peste, noi privim floarea străpunsă de cădere, noi tragem linii adunând căderile odată cu vremea, „a mai căzut una, e vremea căderilor”, noi ne numim epoca „epoca căderilor”, epoca baletuva, timp contractat de straturi, sol măcinat de timp, noi zdrobim cireaşa fragedă şi privim floarea, cireaşa-ciresenil se lasă zdrobită de dinţi albi, mentolaţi, floarea nu mai creşte, floarea nu mai e, tristers sub bocanci cu zimţi îşi şterg lacrimi neutre „e epoca lacrimilor robot, lacrimi la cerere, caracteristici la comandă”, noi aruncăm sâmburele şi ne vedem de vremuri, „cine să le mai schimbe, vremurile?” întreabă voci, voltalent scurs pe apa Sâmbetei, Sâmbăta există, Sâmbăta trece, pietrele tac acceptând înfrângerea, soluri se stratifică în continuare, flori, pietre, viermi şi noi, pe poftaler. Să decidă alţii, noi murim.

Text scris cu duzina propusa de Psi. Si nu numai.

Anunțuri

6 gânduri despre „Să (ne) scurgem ?

  1. Un fluture, o viaţă de o zi, ne râde-n faţă
    cu curcubeul de culori ce-i înfloreşte zborul,
    o piatră ni se pare eternă în decorul
    schimbat într-o rotire: zi, noapte şi iarăşi dimineaţă.
    Pân-o zdrobeşte gerul… Nisipul ni se scurge
    prin orificiul strâmt al clipei măsurate,
    piatra pe care stăm – la fel ca celelalte –
    deşi ni se năzare că parcă ne ajunge.
    De ce ne doare timpul când ne promite clar
    şi fără de tăgadă nimicul nefiinţei?
    Nici fluturele şi nici piatra n-au darul conştiinţei,
    sau poate e blestem mai mult decât e har?

    1. Ne doare, mai presus decât timpul, trecerea sa. Cu fluturi, pietre, nimicuri, fiinţe devenite nefiinţe în urma trecerii. ne doare incapacitatea de a nu trece odată cu el, inerţia de a ne lua mereu după trecerile celorlalţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s