Multivalenţă implicită


Să scuipi un sâmbure de cireaşă nu e lucru la îndemâna oricui, e nevoie de o doză de curaj şi de rezistenţă la şoc, Şocul desprinderii de miez sâmburele îl cunoaşte şi-l transmite mai departe, fiecare muşcătură din miezul cărnos de sfârşit de mai molipseşte cu durerea desprinderii. Sfârşitul de mai …

Şi uitasem că mai există sfârşitul de mai… Nu-mi place conceptul de „ultim” probabil de aceea. Mă aşteptam la o zi „primă”, o nouă zi, o nouă luna. Fusesem convinsă timp de patru ore că era aşa cum mi-aş fi dorit să fie, o primă zi. Îmi băusem cafeaua dimineaţă cu impresia noii luni, îmi făcusem tura prin piaţă cu impresia noii luni, liniştea prea-dimineţii pe aleile gol-goluţe chiar îmi apăsase convigerea noii luni. Cărasem apoi două sacoşe pline ochi consolandu-mă cu ideea că numerele mici sunt drăgălaşe aşa, mici, că mărimea le-ar strica profilul, deformandu-le începerea. Şi apoi realizasem că numerele mici fuseseră înlocuite, din motive obiective, de numere mari. „Încă o zi şi trece” parcă strigau numerele mari şi eu îmi continuam neconsolată dimineaţa începută mică şi terminată mare. Privind insectele , animalele şi mirosind florile, mă simţeam multivalentă. Existau de-a lungul zilei, curente contradictorii sensului obişnuit. Dădeam să le dau dreptate din când în când până când realizam că poate mă înşelăm totuşi în dreptatea asta sistematică, că poate interpretam greşit o frază, un gest, un anume comportament. Îmi spuneam muşcând carnea roză a cireşelor de mai, îmi spuneam că politeţea-i poate chiar ea e mărul discordiei, că acea frică de a spune lucrurilor pe numele pe care-ar trebui să-l poarte nu face altceva decât să deformeze realitatea pe principiul oglinzilor intercalate, senzaţie de infinit la infinit, îmi spuneam că acea frică a contracurentului este non-constructivă, că poate lucrurile ar trebui să-şi poarte numele cu mândria apartenenţei la un crez. Priveam sâmburele, îşi purta incă apartenta la un tot în câteva bucăţi răzleţe de miez încă roz, îi simţeam încă durerea desprinderii şi îi apreciam apartenenţa postumă. Aş fi vrut să fiu sâmbure dar mai aveam multe de învăţat.

(Dincolo de aparenţe)

6 gânduri despre &8222;Multivalenţă implicită&8221;

  1. Dar… esti sambure.Toti suntem seminte…dar pentru a devenii arbori uriasi trebuie sa acceptam sa murim… ca samanta, ca ceea ce suntem acum pentru a deveni ce suntem cu ADEVARAT. Iisus spunea cam acelasi lucru lui Nicodim…Sa murim pentru trecut pentru a ne naste din nou in PREZENT.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s