Abisuri

Nu sunt singura care aşteaptă să vină…

Da, te înţeleg perfect. De două zile n-am Internet. Nu Internetul clasic vreau să zic, cel disponibil oricând şi oricum cu viteză relativ bună. De două zile n-am televizor şi mai ales, de două zile mă simt ruptă de lume. Mi-au rămas doar cărţile acelea începute şi neterminate, una în franceză, stil comun, fraze pe înţelesul tuturor, genul de carte de „cultură generală, accesibila publicului larg” cealaltă în română, stil dichisit, fraze lucrate frumos, unele mici imperfecţiuni la timpul verbelor, amintiri din epoca comunistă.

Nu m-am gândit până acum să scriu pe hârtie. N-am mai scris demult pe hârtie. Poate că ar fi timpul să scriu pe hârtie. Am citit undeva că scrisul pe hârtie foloseşte într-un mod artistic creierul. Tocmai artisticul asta simt că-mi lipseşte în ultimul timp. Mă complac într-o rutină gri cu nuanţe şi mai gri. Povestea ta mi-a declanşat un fel de stare de „altădată”, vremurile acelea când se oprea lumina în mijlocul serilor lungi de iarnă, când noi căutam cu disperare bucăţile acelea de lumânări, resturile acelea rămase de pe la vreun botez. Sau nuntă. Sau înmormântare. Da, cel mai sigur de pe la vreo înmormântare.

Am fost, fără să vreau, copilul înmormântărilor. Eu râdeam, alţii plângeau. Unii acopereau oglinzile, eu le dezgoleam. Babele jeleau şi eu încercam să copiez seriosul din privirile celorlalţi fără prea mare succes. Mă credeam pe vremea aceea incompatibilă cu seriozitatea anumitor momente.

Spui că lipsa curentului dezgoleste o altă faţă a timpului. Cred că gândim la fel. De două zile mă tot întreb ce aş fi făcut dacă mi-ar fi reziliat curentul – nu eram sigură că există cuvântul în dicţionar, am dat o căutare şi m-am convins că există. Ce-as fi facut fara Internet? Internetul acela de la servici? De două zile îmi spun că se putea şi mai rău, că pe vremea „împuşcatului” când nu erau de nici unele. A avut şi împuşcatu’ sensul lui, n-a fost să treacă degeaba prin umila-mi existenţa. Împuşcatu’ m-a învăţat să suport aproape orice. Să înlocuiesc orice lipsă cu o lipsă puţin mai mică. Sau cu un surogat de adevăr imposibil de dovedit. De două zile număr zilele acelea care au rămas „până la” şi scriu reclamaţii după reclamaţii. Doar, doar. Cu toate că ştiu sigur că nu, continui să sper. Unii numesc asta inconştienţă, alţii copilarism – nici cuvântul asta nu sunt sigură că există dar nu mai caut, înţelegi sigur ce vreau să spun. Suntem pe aceaşi lungime de undă în definitiv „aş vrea să fiu altundeva, dar sunt acasă şi e responsabilitatea mea să fiu acolo. Aştept minuni.”

Singura diferenţa în ceea ce mă priveşte este doar definiţia lui „acasă”.