8 gânduri despre „Mă împiedic în pauze, mă ridic spaţiu”
Io tăt cu fise care pică greu … „Spaţiu” are mai multe înţelesuri. Şi belea, se potrivesc destule dintre ele atât modului tău de a scrie cât şi textului acestei seri. Un cât de mic ajutor dat unui creier aflat şi el între spaţii şi pauze se poate ?
În accepţiunea acestei seri spaţiul este definitoriu. Ca şi pauza. „Un blanc” cum ar spune prietenii francezi. Adică o lipsa de legături. O lipsă pur şi simplu. O necesitate lipsă. O lipsă necesară. Cu textul de azi am incercat marea (bucla) cu degetul.
Mă crezi, nu mă crezi, ăsta e răspunsul pe care-l intuiam. Gata ! Declar lipsit de modestie că am ajuns să te înţeleg. En fin …
Deci „m-ai citit”?
Aiurea. Mă dădeam mare. Cică nu s-a născut încă bărbatul care să înțeleagă pe deplin femeile. La tine, „chestia” asta ar trebui înmulțită cu 1.000.
😉 eu sunt din alea cu pareri. Parerea mea este ca vorbele trebuie sa puna pe ganduri.
Pauzele, spatiile. Actiunea pe fundal de „inca o bucata de timp”. Cand iei nimicul ala si il pui in cuvinte, ai o mica victorie in fata lui. Cand il scrii ca sa fie citit si imaginat exact asa cum e, poti sa il auzi cum urla. Pe muteste, ca pauza si spatiul sunt cam limitati.
Citit, placut, imaginat. Gandit ca n-ar mai trebui sa las sa treaca, pur si simplu, acel gen de seri. Trimis catre tine o multumire in gand.
Da, ai dreptate. Cand creste cuvantul in urma nimicului e o mica victorie; Este efectul acela cautat cu lumanarea. Multumesc. Uneori nimicul e productiv. Doar uneori. Trimis catre tine un buchet de cuvinte.
Abisuri 
Io tăt cu fise care pică greu … „Spaţiu” are mai multe înţelesuri. Şi belea, se potrivesc destule dintre ele atât modului tău de a scrie cât şi textului acestei seri. Un cât de mic ajutor dat unui creier aflat şi el între spaţii şi pauze se poate ?
În accepţiunea acestei seri spaţiul este definitoriu. Ca şi pauza. „Un blanc” cum ar spune prietenii francezi. Adică o lipsa de legături. O lipsă pur şi simplu. O necesitate lipsă. O lipsă necesară. Cu textul de azi am incercat marea (bucla) cu degetul.
Mă crezi, nu mă crezi, ăsta e răspunsul pe care-l intuiam. Gata ! Declar lipsit de modestie că am ajuns să te înţeleg. En fin …
Deci „m-ai citit”?
Aiurea. Mă dădeam mare. Cică nu s-a născut încă bărbatul care să înțeleagă pe deplin femeile. La tine, „chestia” asta ar trebui înmulțită cu 1.000.
😉 eu sunt din alea cu pareri. Parerea mea este ca vorbele trebuie sa puna pe ganduri.
Pauzele, spatiile. Actiunea pe fundal de „inca o bucata de timp”. Cand iei nimicul ala si il pui in cuvinte, ai o mica victorie in fata lui. Cand il scrii ca sa fie citit si imaginat exact asa cum e, poti sa il auzi cum urla. Pe muteste, ca pauza si spatiul sunt cam limitati.
Citit, placut, imaginat. Gandit ca n-ar mai trebui sa las sa treaca, pur si simplu, acel gen de seri. Trimis catre tine o multumire in gand.
Da, ai dreptate. Cand creste cuvantul in urma nimicului e o mica victorie; Este efectul acela cautat cu lumanarea. Multumesc. Uneori nimicul e productiv. Doar uneori. Trimis catre tine un buchet de cuvinte.