Existau oameni conservă şi oameni „desfăcători” de conserve. Eu pare-se că încă nu mă hotărâsem.
Eu pare-se că ratasem „bătălia dintre toamna şi iarnă”. Se purtase undeva între două vise. Spre marea mea dezamăgire mă trezisem prea târziu. Ninsese şi se topise totul deja.
Data viitoare va fi noapte albă. Cu siguranţă noapte albă. Lungă, lată şi profundă noapte albă. Am citit undeva că noaptea nu este cu adevărat neagră. Nu poate fi cu adevărat neagră. Există acele „sclipiri” imposibil de oprit. Există „viaţa aceea imposibil de oprit”.
Ieri a fost o toamnă târzie. Bătea vântul gri şi eu numărăm blocurile de pe margine. Gri şi ele. Aveau blocurile acelea o arhitectură ce oprea privirea. Gâfâiam şi priveam. Urcam, mă opream şi străpungeam ceaţa. Nu exista bătălie, nu mai exista demult bătălie. Exista doar zâmbetul acela satisfacut al toamnei întins peste oameni, dealuri şi zile. Nu ne ceruse nimeni părerea, anotimpurile sunt haotice. Democraţia anotimpurilor există timp de câteva vise. Înre două vise şi apoi dispare. Te trezeşti că s-a decis totul în timp ce tu dormeai şi visai că venise iarna. Ţi se explică că tocmai d-aia sunt făcute nopţile albe, să fie utilizate atunci când trebuie utilizate. Tu cazi pe gânduri şi acolo rămâi. Nopţile tale albe ţi le foloseşti când îţi vine. Asta numeşti tu democraţie. Nu va exista anotimp care să-ţi schimbe părerea ! Nu va exista nici deal şi nici ceaţă care să-ţi zguduie convingerile !
Eu se pare că ratasem bătălia dintre noapte şi zi. Se purtase undeva între o toamnă gri şi o altă toamnă gri. Acum îi adunam resturile între două sorbituri dintr-un lichid negru şi scurt. Eu priveam cana aceea micuţă, învârteam linguriţa aceea de plastic în cana aceea micuţă şi aşteptam să se facă „ora”. Predeveam o ora grea, mai lungă si mai grea ca de obicei. Îmi uitasem scobitorile între două vise şi-mi părea rău. Căutasem o scobitoare de împrumut dar nu găsisem. Se terminaseră deja „aşa se întâmplă când te trezeşti prea târziu” îmi răspunsese femeia care servea cafeaua. Era o femeie cu o vârstă indefinită, la prima vedere puţin nesuferită. I-am zâmbit femeii între două vârste şi ea mi-a întors zâmbetul. În definitiv nu era decât (şi ea) doar puţin detaşată de toamna aceea gri. Am ieşit în holul acela mare şi mi-am început ora.
La început nu s-a petrecut nimic semnificativ. Doar vorbe în buclă, câteva puncte, câteva virgule. Haotic totul. Apoi a sosit ora prânzului şi ne-am decis să mâncăm peruvian „coreean sau peruvian?” a întrebat cineva. Ca de obicei aş fi preferat cealaltă variantă.
Mâncarea se lăţea colorată, prea colorată. Un fel de terci cu puţin orez. Era vina mea că-mi uitasem scobitorile, asumam şi înghiţeam cu pauze. Conversaţia dădea sarea şi piperul, aş fi închis ochii şi aş fi călătorit la rândul meu. Dar nu puteam, trebuia să înghit. Să mă prefac că exist. Cineva cumpăra terenuri în Peru „s-a triplat preţul de când le-am luat” spunea acel cineva. Altcineva vroia să deschidă un hotel în Costa Rica. Şi eu aş fi făcut la fel. Fix la fel. Poate doar că nu în America Centrală.
Spre ora două m-am trezit şi am remarcat că plecasem într-o direcţia greşită. Argumentat greşită. Mi s-a dat dreptate şi s-a rectificat. Directia. Eram taman bună de deschis ochi. Altora. Nu mă irosisem degeaba. Afară ploua gri şi iarna se dusese pe apa Sâmbetei. Cu conserve cu tot.
Abisuri 