Avea un stil al lui anume. Adică nu tăia, doar dădea de înţeles. Nu-ţi băga gramatica pe gât, nici literatura nu ţi-o servea cu polonicul. Cine avea afinităţi se servea. Cine nu, trecea cu notă de trecere.
Ne-a spus odată să scriem despre nu mai ştiu ce personaj. Nu personajul era important. Era important ceea ce reţinusem noi despre personaj. Ne spusese să-i facem şi-un portret personajului „să fie trecerea lină, cât mai lină între poveste şi personaj”. Ţin minte că mi-au curs cuvintele lin, extrem de lin. Nu mai ştiu exact povestea, n-am reţinut decât trecerea. Aşa cum o ceruse el, „să nici nu-i dai seama unde se termină povestea şi unde începe personajul”. Alesesem o descrire integrată în poveste. Fără ruperi, fără tranziţii.
Când a venit cu caietele alea subţiri de teză – dictando cu foarte puţine foi, a spus notele în ordine descrescătoare. Pe la nota şase mi-am spus că dădusem cu bâta în baltă. La nota cinci m-am gândit cum s-o anunţ pe mama. Pe la patru am început să-mi rod unghiile. Mai jos de patru n-a dat că nu avea cum să compenseze „la oral” cu notă de trecere. Rămăsese cu un singur caiet în mâna. Mă privise lung. Îmi venea să întru în pământ de ruşine. Nu ştiu de ce ruşine, probabil din cauza privirii. Perpendiculare.
Apoi deschisese tacticos caietul şi începuse să citească rar, cu intonaţia potrivită. Era descrierea mea integrată în poveste. Intonată aşa cum trebuia, crea un oarecare efect. Avea o voce gravă şi nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să-l întrerupă. Când a terminat de citit m-a felicitat şi mi-a spus că la aşa ceva se aştepta. A fost singurul zece din clasa. Aveam 14 ani şi mă hotărâsem deja să dau la „Info”.
Îl chema Emil Chiriac şi a fost unul dintre profesorii care mi-au marcat existenta. Prin nouăzeci şi ceva am aflat că a murit strivit de un troleibuz. N-am aflat niciodată de ce sfarsitul este atât de incompatibil cu tot restul.
Acesta este un articol din seria „Care a fost profesorul care ţi-a schimbat viaţa”. Vor mai fi şi altele. De ce ? Din simplul motiv că astfel de oameni îşi merită dreptul la eternitate.
Dacă simţiţi la fel, vă invit să le dedicaţi la rândul vostru un colţ de eternitate.
Abisuri 
Lasă un comentariu