A sosit şi ziua „aia” în care să nu mai adun, să nu mai scad, ziua „aia” în care să constat, da, doar să constat cât de strâmb e totul. Cât de deformaţi de propria-mi ideea despre oameni sunt oameni, cât de deformată de propria-mi idee despre mine sunt eu.
A sosit şi ziua „aia” în care s-au dus dracului toate, cu locuri şi oglinzi cu tot, cu mine zdrobită între două oglinzi, eu cea fără de loc, fără de mine, eu cea mereu între două puncte trasate de alţii, eu cea din când în când spaţiu, uneori pauză dar niciodată până la capăt punct. Amin!
Abisuri 
Răspunde-i lui Poteci de dor Anulează răspunsul