Cum scârțâie ușa ?


Uşa scârţâia a timp, a veac măturat de ani. Scârţâia diferit în funcţie de chef. Când scârţâia, uşa lăsa o umbră în urma ei. Umbra avea şi ea povestea ei. Umbra era mai prelungă sau mai puţin prelungă în funcţie de ceas. Era un ceas de perete cu cuc. Cucul scotea nişte sunete ciudate, scârţâite si ele. Nu-ţi dădeai seama  că e uşa sau cucul.  Veacul el, trecea oricum, scârţâind şi el ca tot restul.

Din când în când se aşternea praful peste umbră şi atunci căutam o cârpă şi-l stârneam. Nu-mi plăcea să stârnesc praful dar mă punea mama. În fiecare sâmbătă mă punea mama. Eu scârţâiam „că nu” dar până la urmă tot îl stârneam. Scârţâiam timid pe vremea aceea, aproape că nu mă auzeam. Scârţâiau altele mai tare.

Uneori mama aducea ulei şi le ungea. Pe toate. Pe mine nu reuşea să mă prindă scârţâind. Scârţâiam mai întotdeauna în şoaptă. Eram încă de pe atunci intimidată de uşă. De umbră. De veac.

Îmi plăcea uşa. Era o uşă de lemn crăpat de veac, cu perdeluţe albe. Din când în când scârţâia praful pe ele şi atunci umbra se prelungea pe hol. Alteori nu. Holul era lung şi îngust şi era aproape mereu străbătut de un curent de aer.

Pe vremea aceea nu mă deranja scârţâitul, mă adaptasem scârţâind şi eu. Între timp a dispărut uşa de lemn. Holul a rămas acelaşi. Veacul a trecut pe sfert. Şi umbra.

Doar eu mai scârţâi din timp în timp. De prea mult veac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s