Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut


Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. ”Să alunece mai bine carnea cu pâinea, să se ducă, aşa, poate fără gust”. Şi aluneca. Se ducea. Al naibii de bine şi lin aluneca.

Cu ochii mari şi ficşi aluneca. Fixam un punct undeva pe peretele gros din faţă şi înghiţeam. Îţi înghiţeam cuvintele cu pauze cu tot. Cu spaţii şi cu semne de punctuaţie cu tot şi mi-o imaginam departe, inexistentă. Patagonia, ţara aceea inventată întru binele meu, al copilului. Să mănânce bine copilul, să se sature copilul. Să crească mare copilul. Aşa, inexistentă mi-o imaginam, sălbatică. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez.

De-un verde crud, răzvrătit, mi-o imaginam şi înghiţeam dumicatele acelea seci. Aşa am învăţat eu să-mi imaginez, privind peretele acela gros şi înghiţindu-ţi cuvintele. Nu mă mai săturăm de atâta imaginat. Când tăceai îţi ceream să continui. Continuai. Mi-o povesteai sălbatică şi răzvrătită, mai răzvrătită ca mine. Mestecam şi mi-o imaginam. Era aşa de bine să-mi imaginez.

Când am crescut, am învăţat că Patagonia exista cu adevărat şi mi-a părut rău, rău de tot, că exista cu adevărat. Acolo, la capătul lumii, Patagonia exista cu adevărat. Ţară de foc şi de gheaţă. Mi-ar fi plăcut să rămână imaginară, tărâmul dumicatelor mele înghiţite ”cu gândul la”. Era aşa de bine ”să crezi că”. Să simţi până la durere că se poate. Că acolo, în imaginaţia ta bolnavă, totul e posibil. Că nu există limită la imposibil acolo, departe de lumea celorlalţi. Că nu există limită la fluturi acolo, în lumea ta. Că ce se naşte din miile acelea de posibilităţi transformă nimicul într-un tot infinit de alte posibilităţi.
Şi tot aşa până se termină infinitul într-un moment de neatenţie. Momentul acela penibil când începi să simţi dumicatele. Seci. Momentul acela când începi să te îneci de atâta realitate şi ai vrea să devii din nou copilul acela cu ochii mari şi gura plină. Momentul acela când realizezi că Patagonia există cu adevărat.

În momentul acela mi-a fost ciudă de tine. Că m-ai dus cu vorba ”să alunece dumicatul, să crească copilul” mi-a fost ciudă de tine.

Articolul integral aici.

4 gânduri despre &8222;Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut&8221;

  1. Așa e când creștem mari, aflăm una-alta, lucruri ce-ar face bine să rămână prin definiție, dar viața ține morțiș să ni le demonstreze mai devreme sau mai târziu…

      1. Pai asta e salvarea noastră, să mai dăm și-ntr-a copiilor, că mintea de adult nu e prea veselă, iar până la a înțelepciunii, cu seninătatea ei (dacă apare) mai durează…

      2. Ce bine e să vezi partea aceea bună, cea plină a paharului … Dar ai dreptate, e bine, e fix că-n text : rău cu rău dar mai rău fără rău. Ale naibii caractere, greu de mulţumit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s