Poezia este felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Şi am atâtea de nespus …. Uneori am impresia că dau pe dinafară. E atât de greu să nu poţi spune. Strângi în tine şi pui în rafturi şi când se termină rafturile arunci la nimereală şi când se termină nimereala cauţi rime albe pentru gânduri negre şi nu spui. Şi atunci ies cele mai frumoase nespuse, din prea profund şi din prea adânc şi din prea plin şi din prea peste puterea ta de înţelegere şi din prea peste raţiune şi din prea peste sentiment.
În fiecare dimineaţă îmi fac o listă cu nespuse şi apoi adorm la loc şi când mă trezesc le găsesc atât de ridicole, ne-spusele, încât mă apucă plânsul. Şi tot plâng de atâta ridicol până când se termină ridicolul şi începe altul adică până când ajung într-o gară plină de oameni şi de gânduri şi de feţe lungite de somn şi de aburi de cafea în faşă.
Atunci îmi şterg lacrimile şi încep să mă prefac.
Abisuri 
😦
Dar ce nume au lucrurile? Dacă le spui pe nume, înseamnă că știi ceva? nu doar că le îneci în platitudine (mai exact tu fiind cel care se îneacă)?
Buna chestie cu inecatul. De fapt tu crezi ca nespunand dispar dar de fapt nici vorba. Infantilisme, nu?