Acesta este infinitul acela de cuvinte nespuse. Sentimentul acela cu S mare. Cât se poate de mare. Mai mare decât mult mai marele marilor. Aceasta este firimitura aceea căzută între pietrele acelea mici şi multe. Firimitura aceea căzută pe o scară de lemn bătut de ploi. Îmi fusese atât de milă de lemn, atât de milă de secundele acelea multe şi lungi, de tăcerile acelea adânci … Îmi fusese atât de milă de pietre, atât de milă de noi, de distanţele acelea imense dintre noi… de golul acela atât de gol încât dădusem firimitura la pietre. Şi tu mă intrebasei „aşa dai tu firmiturile, la pietre?” şi eu îţi răspunsesem mecanic şi raţional că aşa se face.
Acesta este reacţia la raţional. Doza aceea de nebunie de care fiecare este capabil. Ancora scuturată de rugina anilor. Acesta este reacţia la rugină, reacţia la explicaţiile acelea imposibile. Acesta este sentimentul firimiturii care cade şi acoperă pietrele cu non-spargerea. Este strigătul de plăcere al pietrelor, extazul atingerii. Atingerea aceea interzisă de ancoră. Aceasta este dovada că nu există explicaţie raţional-posibilă. Nici la noi, nici la pietre nici la resturi. Dovada că nu-mi doresc explicaţie raţional-posibilă.
Mi-e îndeajuns senzaţia pietrelor.
