Cine a mai pomenit soartă cu dungă?

@ Santosh Maharjan

Îmi pare bine c-ai rămas. E atât de greu să rămâi. Dar atât de bine să rămâi. Şi eu aş fi rămas dacă aş fi putut. Dar m-a gonit timpul. Se grăbea. Mătura frunzele şi mie mi-a fost frică de mătură. Frunzele îmi plăceau. Aveau o culoare galben-plăcută frunzele. Nu rămâneam şi plângeam. Aşa-mi vine mie să fac când nu pot.

N-am rămas şi de atunci mă tot pierd. De lucruri , de oameni, de fumuri. De ţigări strâmbe arse pe jumătate. De atunci mă tot scurg printre stropii de ploaie rece şi gri. Din când în când câte o privire verde mă ajută să mă adun şi atunci îi mulţumesc şi mă scurg mai departe. Îmi place verdele. Toată lumea ştie că-mi place verdele. Când îmi place aşa de tare încep să ning.

Şi deodată e sărbătoarea fulgilor, sărbătoarea aceea care începe într-o joi şi nu se mai termină. Adică se termină dar nu spune la nimeni că se termină. Atunci când se termină, un fulg răzleţ mă aduce cu picioarele pe pământ şi atunci, doar atunci, îmi dau seama că strivesc nuci între dintele de sus şi dintele de jos şi oamenii mă întreabă de ce dârdîi şi eu, ca toanta, dau vina pe vrăbii.

Şi continui să caut, să tot caut, şi mă trezesc într-o duminică – prima duminică – năpădită de ploi, ploile acelea de primă(vară) – şi strănut a mentă, menta desfundă căile şi iau o creangă aproape verde şi desenez o formă pe pământul umed. Şi iese de-o formă şi îi dau un nume formei – îi spun la întâmplare soartă – şi nu trag linie. Cine a mai pomenit soartă cu dungă?