@ Sujan Sundareswaran
Totul provine de undeva, de undeva de aici…
Aflasem apoi numele fetei. O chema Maria, se născuse într-un sat uitat de lume și toată viața ei visase să ajungă la oraș. La sat îi țiuiau urechile de atâta liniște, acolo greierii cântau alandala, când nu mai cântau greierii, începeau ploile și, imediat după ploile repezi de vară, sosea vremea broaștelor.
Când toate încetau să mai fie sau toate continuau să fie în același timp, Maria constata doar cu regret că viața merge înainte și iarba crește dar și de creșterea firului de iarbă se săturase Maria, de ani de zile creșterea ierbii Maria o învățase pe de rost. În lipsă de altceva, fiecare detaliu aducea doza lui de diversitate zilnică necesară. Desigur, erau multe de făcut la sat, erau pământuri întinse de trăit și văi întregi de pustiit dar nimic nu putea atinge dorința Mariei de a fi altundeva. De a fi altcineva. Ca majoritatea oamenilor, Maria trăia doar prin prisma a ceea ce ar fi putut să fie și prin ceea ce și-ar fi dorit să fie. Ceea ce era cu adevărat era imperfect, era iluzoriu și era temporar.
Până la urmă Maria ajunsese la oraș, locuia într-un subsol, privea lumea printr-un geam spart, își vopsea părul blond într-un negru imperfect asociat unui carácter incompatibil cu culoarea, împărțea chei pe care apoi, odată înapoiate, le rânduia frumos într-un fel de linie imaginată și continua să spere că, odată și odată, îi va reuși și echilibrul acela perfect între culoare si stare.
În definitiv, ceea ce ne scoate din cotidian, sunt acele mici imperfecțiuni datorită cărora ne putem construi lumi paralele în care să evadăm.
Mă uitasem la Maria și mă întrebasem ce va deveni odată ce-i va reuși echilibrul ?
Apoi urcasem la etajul doi și găsisem camera la capătul unui hol lung și îngust. Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați.
Urmarea ? Dați foaia
Din ce în ce mai interesanta povestea acestei fete, Maria !
Iarba crește, noi ne maturizăm cu familie copii…mulți uită și de casa unde au crescut,iar în timp chiar și de părul roz. Maria îți spun eu nici la 80 de ani nu se va liniști!Presimt că vor fi aventuri peste aventuri în povestirea ta despre ea!
Viata este o competitie cu noi insine. Intotdeauna e nevoie sa ne dorim ceva si mereu ne dorim altceva decat avem. Cred ca e normal, altfel am stagna.
numai iarba…să nu devină altfel de iarba(înțelegi?)….
Ah nu… nici macar nu m-am gandit. Am o alta idee in cap
[…] Totul provine de undeva, de undeva de aici… […]
A uitat să asculte cum crește firul de iarbă. Vacarmul gândurilor o împiedică. Mai crește iarba în satul ei sau a luat și ea o pauză, obosită de atâta rutină și cotidian?
Cred ca ea nu mai stie, ca satul e departe si ea nu s-a mai intors. Si nici nu va mai avea ocazia …
[…] Totul provine de undeva, de undeva de aici… […]